Teasc de clipă

Să stăm în munți și-n fiecare seară
Să ne simțim trăind ca într-un templu,
Privindu-te să știi că te contemplu
În forma ta, de vieți începătoare.

Și să mă simți cu foame și cu sete
De trupul tău, fierbinte, zvâcnitor,
De-al clipei gând, deloc surprinzător
Când mâna-mi ia voinței înainte.

Să stăm așa și să vorbim de toate
Gustu-mi să-l simți, lăsându-mă să gust,
Prin coridorul umed și îngust,
Trăirea unor vise nevisate.

Și-n miez de noapte ochii înspre stele,
Pătrunsă-n profunzimi, să ți-i ridici,
Jurând că n-ai de ce să te dezici
De ruperea absurdelor zăbrele.

În sus, în jos, oricum ți-ar fi mișcarea,
Când gându-și ia repausul firesc,
Să-mi fii speranța visului lumesc
Că în destin ni-i fapta și urmarea.

Menind istorii cum e dată soarta
Prin ce însemni, prin tot ce e să-nsemn,
Să fim mereu simțirilor îndemn,
Uitând eșecul, neputința, cearta...

Acolo-n munți, pe unde nu ne știe
Privirea unor ochi prea-ntrebători,
Expresia fireștii sărbători
Seară de seară să devin, eu, ție,

Și-ntru reala vieții împărțire,
Seară de seară, pe al clipei teasc,
În tine să mă știi și să renasc
Din gândul tău și-a vieții regăsire.

Suport de vară

Iubita mea, această vară doare,
Nici nu mai știu de pot să o suport,
Ecranul zilei fix e-n unghiul mort,
Și agățat de razele de soare.

Simt mâinile, zvâcnind, cum se ridică
Spre Ceruri cu instinct de rugăciuni,
Când tu începi să scazi și să aduni,
În calcule ce viața îți complică.

Pământu-ncins e flacără mocnită
Ce dă ideea arderii de tot
Celor ce văd credința un complot
De nu li-i ruga grabnic împlinită.

Pădurile de umbre sunt sărace,
Apar vederii cercetând păreri
Despre trecute și uitate veri
În care umbrei nu avea ce-i face.

Suntem și noi acum loviți de toate,
Tot focul verii pare strâns în noi,
Și tot mai multe planuri și nevoi,
Ne-arată că și mult mai rău se poate.

Fântânile se sărăcesc de ape,
Nu se mai vor la însetare leac,
Vor, de-nsetați, mai repede să scape,
Și, mai ales de cei ce rău le fac.

Tot vin furtuni și plouă cu dezastre,
Și soarele apoi usucă tot,
Când zorii zilei la iveală scot
Esențele nimicniciei noastre.

Cădere de fald

Puțin mai e, puțin a mai rămas,
În întrebări, căzând, vei vrea a crede,
Simțindu-te, cu totul, în impas
Văzând ce azi nu crezi că se tot vede.

Dezastrul nu va fi ocolitor,
Și nici nu va avea, o clipă, milă,
Îl vei simți în ochii tuturor,
Fiindu-ți, chiar de gând, cumplit de silă.

Nu-i nici o treaptă, nici un fel de prag
Să-ți ai în cale, să îți dea de veste,
Oricât vei vrea, sinistrul rămășag
Să fie fals, eventual poveste.

Spre mai departe n-ai cum să mai vezi,
Ideile-ți sunt doar un nor de ceață
Nici prin minciună n-ai ce să creezi,
Te-ngenunchează propria ta viață.

Elanul clipei, nuanțat extrem,
Ți-a devenit, prin ani și ani, povară,
Că-ți este crucea, de-o refuzi, blestem,
Ce-n miez de noapte visu-ți înfioară.

Mai greu îți este aerul curat,
Pe zi ce trece-l simți cum te apasă,
Dar nu accepți că nu te-ai împăcat
Și încă prea puțin de viață-ți pasă.

Cade continuu faldul prea întins,
Sătul de-a fi absurdului cortină,
Sau drept stindard și, noaptea, rug aprins
Dându-ți iluzii, umbre și lumină.

Puțin mai e, mereu tot mai puțin,
Chiar tu-ți aduci momentul mai aproape,
Și te vei ști, convinsă pe deplin,
Prinsă de val și tulburări de ape.

Firescul drept elementar

Drepturi oricâte am pe lume,
Pe unul singur nu-l cedez,
Pot să dispar ca om, ca nume,
Dar el e singurul meu crez.

Nu-l pun în nici o învoială,
În armistițiu ori în pact,
Și nu dau lumii socoteală
Că-l am, identității, act.

Oricărori lumi, firești, oculte,
Nu-l pot lăsa spre cercetări,
E dreptul meu de-a ști mai multe,
Și de a-mi pune întrebări.

N-am nici o bază în părere,
De n-o susțin cu-n argument,
Când n-are altfel de repere
Decât absurdul meu accent.

Dintotdeauna, o chemare
Mi-a arătat că nu-i de-ajuns
Să mă feresc de întrebare,
Temându-mă de-al ei răspuns.

Și-mi e religie în viață,
Cu ea încep, cu ea termin,
Prin ea văd limpede prin ceață
Și pot dezastre să previn.

Orice ar fi, nu se sfârșește
Dorința marilor chemări
Că e firesc, e omenește
Să am noiane de-ntrebări.

Pun întrebări și le voi pune
Clipă de clipă, zi de zi,
Că, sigur, cineva-mi va spune
Ce-nseamnă-a fi sau a nu fi.

Iar, de-i așa, că merg spre moarte,
Las întrebarea ca motiv
Ca cel ce merge mai departe
Să fie interogativ.

În felul ei, elementară,
Nevoie de-ntrebare e,
Chiar dacă ea e și povară,
Eu și acum întreb: De ce?

Povestea de istorie

Învingătorii n-au nicicum măsură
Când în istorii gloria-și așează,
Și ca să-și aibă loc de mare vază
Merg, cu motiv, mai mult pe scurtătură.

Cum lacrima nu pot s-o înțeleagă,
Acuză pe învinși de neputință,
Punând în plângeri multă stăruință,
Când vor pe alții-n cursă să-i atragă.

Doar cei învinși mai au simțirea trează,
Știu granița dintre iubiri și ură,
Și nu-n istorii ci-n literatură
Scriu adevăruri care enervează.

Că tocmai adevărul li-i credință,
Și altceva nu pot să mai aleagă,
Din viața lor nu pot să se retragă
Sau să mimize altfel de voință.

Ei nu suportă fala cea neghioabă
A unora ce dau altfel de veste,
Preferă să-i cunoască prin poveste,
Cei care, despre ei, mereu întreabă.

Cei ce-au învins ajung sătui de toate,
Cu totul, ridicarea lor prin sânge,
Peste destin de oameni se răsfrânge,
Uitând de-nvinși, de drepturi respectate.

Iar dacă vor revolte să-i conteste
Un tribunal al forței, plin de grabă,
Pun alte adevăruri pe tarabă,
Ca pedepsirea, lumea, s-o ateste.

Învinșii însă, dreptul de a plânge
Și-l fac și leac și dor de libertate,
Având puteri de-a crede în dreptate
În lupta lor cu împilări nătânge.

Concluzii decisive

Eu adevărul știu că vi-l zic vouă,
Și-n consecință n-am cum să mă tem
Când m-alungați în ploaie dacă plouă
Ca să mă spăl de-al vorbelor blestem.

Vă tot vorbesc din marea datorie
Ce o avem, ca oameni, orișicând
Să nu ne fie răul bucurie,
Să nu purtăm idei de rău, în gând.

Era, desigur, mult mai bine dacă
În alte vremuri viața mi-o duceam,
Când sabia stătea mai bine-n teacă
Și-alte porniri, spre împliniri, aveam.

Dar sunt aici, nu doar din întâmplare,
Adus de-al conjuncturii tăvălug,
Și nu mă plâng, deși, mi-e clar, mă doare,
Am nervii-nchiriați acestui rug.

Nu am, nu-mi fac iluzia deșartă
Că mulți mă vor iubi pentru ce fac,
Când văd nevolnici ce se iau la ceartă,
Mai totdeauna, doar pentru un fleac.

Mărturisesc, mă limitez într-una,
La gândul spus sub forma unui vers,
Ca nu cumva, dezlănțuind furtuna,
Nebunii să dea foc la univers.

Istoria nu poate fi prea clară,
Rescrisă, după pofte, de lachei,
Când năpustesc spre ea ca și o fiară
Fierbând între instincte și idei.

Sunt prea convins că dogma e o crimă,
Și că iubirea n-are sens prin legi,
Chiar dacă ea tentantă-i, ne reprimă
Dorința de-a fi liberi și întregi.

Din dogme s-a născut atâta ură
Purtată într-un sens și-apoi invers,
Că nu găsesc nici o idee pură,
Toate-s monezi cu față și revers.

Se fac mereu eforturi să se vadă
Blazonul drept fundal de avatar
Și exigențe puse pe fațadă
Acoperind un suflet mic, murdar.

Dezastrele ne fecundează ființa,
Crezând în limitări și în popriri,
Lăsând eratei, la subsol, credința
Ca adăpost în caz de amăgiri.

Nici bunul simț azi nu ne mai convine,
Milostivirea-i faptă de stindard,
Ca totdeauna vorbei să dea bine,
Mascând astfel al simțului retard.

Omul nu-ncape-n DIN, în GOST, în ASA,
El standard este doar în felul lui,
Oricât de diferit îl face rasa,
Ca el, un altul, niciodată nu-i.

Nu mă justific, nici nu am nevoie,
Că sunt asemeni vouă, om de rând,
Sau că vorbesc și uit să vă cer voie,
Dar nu pot să mi-ascund o viață-n gând.

De cum suntem și cum e-acum în țară
Mă simt, oricât nu vreau, dator,
Să spun că vine rău și din afară
Dar și din noi, din fapta tuturor.

În toți e-acum o-mpotrivire dură
Ce piedici pune propășirii ei,
Și-o altă diabolică măsură
A marii închisori pentru idei.

Ideea-i tot ce pururi ne rămâne
Când adevărul este hăcuit,
În contra presiunilor hapsâne
Și-a traiului meschin, nesăbuit.

Vă spun că adevărul enervează,
Dar vă-nțeleg că nu mai suportați
Pe cei ce încă mintea și-o au trează
Iar voi, dormind, de ei vă depărtați.

Ocol de compromis

Sigur mi-ar fi mai bine, mai ușor,
De-aș rumega un surogat de jale,
Sau fals să fiu, pe voia tuturor,
Găsind mereu, mereu o altă cale.

Chiar aș putea, voit, să ocolesc
Orice idee ce pe om îl doare
Și alt concret, frumos, să născocesc,
Un alt Pământ, și Cer, și Soare.

Ar fi ușor nimic, prin vers, să spun
Doar decorând niște trăiri banale,
Eventual să fiu un biet hoinar nebun
Trăind în lumi mereu atemporale.

Ca saltimbancul de saltea fiind,
Sigur m-ar vrea, mai mulți să am statuie
În fața unei case străjuind
Milostivind, în treacăt, o duduie.

Să fiu luxosul clown indiscret
Ce e plătit să laude într-una,
Ar însemna să mor încet, încet,
Făcând un pact nemernic cu minciuna.

Probabil că ar fi justificat
De-o teză a culturii de duzină
În care adevăru-i un păcat
Și-i bună viața doar când e-n rutină.

Și tot probabil spun, n-am cum altfel,
Aș fi găsit ca bun, om bun la toate
De nu aș fi obraznic și rebel
Punând trădării multe bețe-n roate.

Dar țara, și la bine, și la rău,
Nu-i pentru mine simplă teoremă,
Nu e de-ajuns să flutur steagul său
Spunând că nu-i niciunde o problemă.

În țara asta dintre mari răscruci,
Privită de mai toți din interese,
Pusă pe jar, dorită pe butuci,
Trăiesc și simt că nu pot să nu-mi pese.

Ea-mi este faptă și îmi este gând,
De timp prezent și vremuri viitoare,
Și dor îmi e, și lacrimă arzând,
Durerea ei, fiind și-a mea, mă doare.

Ar fi mai bine, sigur mai ușor,
Să fiu acolo, undeva, departe,
Un anonim, un simplu trăitor
Ce-și are țel doar drumul înspre moarte.

În lumea-n care totu-i interes,
Nu am de gând cu ea a mă-nțelege,
Să fiu ce sunt, firește, n-am ales,
Dar nici nu vreau altceva a alege.

Niciunde-acasă

Oriunde-am mers, în orice loc din lume,
Dorul de-acasă mă-ntorcea mereu,
Simțeam, bizar, că eu nu mai sunt eu,
Parcă străinii îmi puneau alt nume...

Tristețea se vedea cum mă pătrunde,
Oricât voiam să par doar obosit,
Eram orfanul, pruncul părăsit,
Ce n-are nici puterea de-a se-ascunde.

Un dor de ducă, fără de-ncetare
Drum îmi croia, și îmi dădea avânt,
Să nu mă las purtat ca frunza-n vânt
Și aruncat, oricum, la întâmplare.

Tânjeam s-au cuvântul românește,
Și să-l rostesc cu sensul lui rotund,
Lăsându-mi gândul liber și profund
Spre tainele ce rostu-i împlinește.

Mi se spunea că-i bine-n altă parte,
Dar eu, trăind, știam că e-n alt fel,
Că nu doar felul meu de-a fi, rebel,
Numea plecare început de moarte.

Și m-am întors, oricând, de orișiunde,
Fără regrete, fără de rușini,
Să nu ucid corola de lumini
Ca cei ce vor originea-și ascunde.

Ferma contrafacere

Eu cred că-s toate-n grevă generală,
Și știrile-s în grevă, nu dau vești
Despre cum sunt, într-o bizară boală
Celulele ființei omenești.

Planeta e-n trăiri deja pustie,
La ea privește Cerul ca-n oglinzi,
Iar cearta și o cruntă amnezie
Arată cât de mulți sunt suferinzi.

Ideologi ce n-au deloc cultură
Clădesc cultura fără de idei,
De-ajunsă-i viața o caricatură
Ce-și are-n scop halucinant temei.

Timpul trecând nimic nu mai măsoară,
Că trece repezit de-al urii gând,
Dezastrul fără milă se coboară
În lung și-n lat, prin lume, colindând.

Au înghețat, pe nesimțite, toate,
Și gloanțele au ruginit pe țevi...
Înghețul la vedere, tragic, scoate
Faptul că-n școli sunt, foarte rar, elevi.

E-așa bizar... civilizații multe
Ce s-au lăsat știute din povești
Fugind din calea gloatelor inculte
Se vor pierdute minții omenești.

Pământul ce-i furat, absurd, într-una
Ajuns-a să se vrea, concret, bastard,
Fiind convins să semene cu luna
Uitând că viața-l are ca stindard.

Un cancer prevestit de la geneză
Ce năpădește-n tot ce e mai bun
Pune deja speranța-n paranteză
Furându-i și momentul oportun.

Cei ce-și găsesc strămoșii în maimuță,
Regrete n-au când, cu un gând distrug,
A lumii oiște, și numesc căruță,
Pofta ce-o au de-a ne vedea pe rug.

Pe malul zilei dănțuiesc morminte
Ce nu mai au în ele os de om,
C-au fost prădate și-arătate sfinte
Ce înseși conturează un sindrom.

Iar soarele în miezul zilei cade
Tot căutând, nelenevind, un ins
Ce-n deznădejde nu se vrea decade
Când focul împrejuru-i s-a aprins.

Suntem acum mai toți un "pierde vară",
Lăsăm, tot ce-i trudit, să piară-n vânt,
Lăsăm, orice-am gândit, în van să piară,
De parcă suntem veșnici pe Pământ.

Tot ce a fost, revine, prin teroare,
Reacceptăm puzderii de-amăgiri,
Trăim sub permanenta remușcare
Că toate sunt cu strâmbe rostuiri.

Pramatii ce conduc de multă vreme
Trimit, ușor conștiințe-n pușcării,
Prin probe care nu-s decât dileme,
Contrafăcute fade sforării.

E timpul azi de a opri să meargă
De a distruge tot ce folosesc,
Bombardier, mitralieră, targă,
Ori instituții cu motiv lumesc.

Destul cu toate, altfel se ajunge
În colapsul ce-l vor numi final
Groparii ce-ncerca-vor să alunge
Fantomele acestui trai banal.

Planeta e bolnavă de rugină,
Organicul e casă pentru viermi,
Furtuna trestii tot mai multe-nclină
Și-i bucură pe-analfabeții fermi.

Iar noi suntem, ca fire, în nefire,
Experimente multe-am îndurat,
Pierdută-i omeneasca strălucire
Scoasă de mult, cu trupul, la mezat.

Am emigrat spre gândurile fade
Seduși de elundante fantezii,
Iar azi, când postamentul lor decade,
Găsim de toate, nu și oameni vii.

Să ne sculăm din moartea aparentă,
În care am căzut sinucigași,
De nu ne vrem un număr, ori amprentă,
De vrem măcar să mai avem urmași.

Și să ne-ntoarcem din mormânt de piatră,
Sau din delirul unui crunt coșmar,
Ca și soldații ce, lăsați la vatră,
Nu își mai vor o moarte în zadar.

Uitând de drumuri false, de minciună,
Și de trădarea cozii de topor,
Să ducem lupta vieții împreună
Să fim un neam, o țară, un popor...

Tragerea de lume

Te-a tras o lume mică de picioare...
Dintre speranțe mult prea brusc te-ai rupt
Și-ai coborât la ultima ninsoare,
Spre vicii, pe al clipei mal abrupt.

Din timpuri vechi veneam și multă vreme
Zorii-i aveam ca martori de-nceput
Ale chemării, prin porniri extreme,
Spre ruperea de ziua ce-a trecut.

Iar azi, când știu că nu îți este bine,
Îmi mine ești aceea care-ai fost,
Ești tot himera ce-am iubit-o-n tine,
Cea născătoare de motiv și rost.

Vin ploi și e normal ca fiecare
Să-și caute un loc ferit de rău,
Ar fi normal să vrei lumină, soare,
Și să recazi, concret, la locul tău....

Himeră nu-mi mai ești... Și nici iubită
Nu ai mai fost, n-ai mai putut să fii,
Ești doar trecut... o gară părăsită
Trădată de peroanele pustii...

Vânzarea de poveste

Copiii nu mai știu de Făt Frumos,
Ileana Cosânzeana e uitată,
De Zmeul ce era tot furios
Că nu putea să-nvingă niciodată.

De prin povești puține se mai știu,
Spre margini sunt, cu mult nesaț, împinse
De rațiuni fixate, timpuriu,
În fantezii cu margini necuprinse.

Acum se-aud cuvintele de lemn
Voite creatoare de cultură,
Dând omului un infinit îndemn
De-a nu-și avea orgoliului măsură.

Cenușăreasa n-are de pierdut
Ceva ce o arată ca aleasă,
Având o cale-n modul nevăzut
De a se da oricui o vrea acasă.

Albul Harap este ieșit de tot,
În mod tacit și fără nici o veste
Din cei ce-au fost trădării antidot
Și au rămas, de veacuri, în poveste.

Poveștile de-acum, în mod ciudat,
Lasă privirea doar orizontală,
Și-i orizontu-n ceață, limitat
De viața tehnicist principială.

Se tot afundă mintea de copil
Într-un ocean cu valuri de furtună
De-ajunge ca nebunul la azil
Ce vede-njurătura vorbă bună.

Totu-i blazat, și involut, murdar,
Pus pe tapetul mărfii de vânzare,
În clar consens, habotnic și hilar,
Cu omeasca multă desfrânare.

Cuvintele ca perspective

Cuvântul de ți-l dai cândva, cumva,
Nu-i căuta schimbări de conjunctură,
Sperând că s-a pierdut pe undeva
Firescul său motiv și-a sa măsură.

Iar martori de nu ai, se vor găsi
În faptele ce n-au să te asculte
Că tu te-ai vrut mândri și învrednici
A nu te pierde-n vorbe foarte multe.

Altfel mergând, altfel înțelegând
De vei găsi idei ocolitoare,
Te vei trezi într-una alergând,
Prin lumi ce nu îți sunt folositoare.

Și vor veni, apoi, în mod firesc,
Clipe furate somnului de noapte
Și visele în loc ți le opresc
Cerând răspuns prin așteptate fapte.

Puteri de ai să mergi încet, încet,
Și timpulului i te vei da a trece,
În zbateri vei trăi acel regret
Ce-l va uita, de-a pururi să mai plece.

Iar după el mici vremuri vor veni,
Când îți vei spune că le ai pe toate,
Un leac la rău dori-vei a găsi
Copiilor loviți mereu prin spate.

Nimic nu va mai fi, dorit, altfel,
Punându-se absurdul în lumină,
Printr-un consens atipic și rebel,
Cu vinovații ce-s lipsiți de vină.

Atunci se va simți ce-ai zis cândva,
Dar ai ucis idei și perspective
Crezând că vorba, de o poți uita
Nu va avea, spre împliniri, motive.

Fără vestiri, prin simple conjuncturi,
Printr-un firesc ce nu-l aveai în minte,
Primi-vei un alai de lovituri
Pe cât de multe, date ai, cuvinte.

Îndrăzniri

Cu gândul înălțat mereu la Cer,
Dacă-i nevoie chiar prin copci de gheață,
Eu încă îndrăznesc să vă mai cer:
Să mă lăsați, oricât va fi, în viață...

Ca un copac ce tremură în frig,
Și vede gerul câte rele face,
Eu îndrăznesc, în zori de zi, să strig:
Să mă lăsați, oricum aș fi, în pace...

Udat de ploi ce drumul mi-l opresc
Și pașii prin noroaie mi-i apasă,
Eu îndrăznesc, în vis, să vă șoptesc,
Să mă lăsați, să dorm mai mult, acasă...

Iar când din albul marelui omăt
Creez intransigentele-mi modele,
Eu îndrăznesc, să vreau, să mă desfăt,
Să mă lăsați, să urc până la stele...

Cum nu uitați să-mi cereți să fiu bun,
Când joc, fără regret, pe-o carte,
Eu îndrăznesc, trăind, să vă tot spun,
Să mă lăsați să merg, încet, spre moarte!

Însetarea din fântâni

Seceta e mare pe la sate,
Au ajuns fântânile-nsetate,
Fântânarii n-au ce să mai dreagă,
Nu-s izvoare ce se mai dezleagă.

Viața-n sate-i altfel, nu-i întreagă,
A-nceput din toți să se retragă,
Lipsă-i de băieți, ca și de fete,
Duși, cu grabă, înspre vieți încete.

Dar și-acolo unde sunt li-i sete,
N-au fântâni ci niște robinete,
Iar de dor adună stropi în mână
Nesătui în setea lor păgână.

Dar bătrâna satelor țărână,
Duce dor de apa din fântână,
Și ne vrea-n întoarcere grăbită
Așteptați de casa părăsită.

Din principii lumea e ieșită,
Doarme și e tot mai obosită,
Împărțită-i parcă pe din două,
Dar se minte că e alta, nouă.

Strânge, Doamne, lacrimi, strânge rouă,
Fă din ele apă și când plouă,
Du-o mai degrabă înspre sate,
Du-o spre fântânile secate!

Relativ definitiv

Tu nu mai crezi, nu vrei nici să observi
Cu ce iubire te păstrez în mine,
Că-n inimă te port, te port în nervi
Și chiar în gândul ce-i mereu la tine.

Ne hotărâm, mereu definitiv,
Că pentru noi un mâine nu există,
Certându-ne cu-n inventat motiv,
Vesel fiind când tu ești mult prea tristă.

E cauza-ntru totul un efect
Al încleștării fără de valoare
În care chiar iubirea-i un defect
De care nu avem nicicum scăpare.

Pe drept îți spun că mă înnebunești,
Găsindu-mi, mai tot timpul, mie, vină,
Și că încep să cred că mă urăști,
Fiindcă ți-aș pune umbra în lumină.

Și te pârăsc mereu lui Dumnezeu,
Dar tot pe el îl rog să te salveze,
Că rău de-mi ești, ești totuși răul meu,
Luptând cu răul tău pe metereze.

Din când în când îmi spun c-am să te las
Singurătății să devii captivă
Și să te cerți, să nu mai ai nici glas,
Simțindu-te plutind, dar în derivă.

La tot ce-i hotărât definitiv
Definitiv stă viața împotrivă,
Că teamă-mi e să nu găsim motiv
De altă despărțire, relativă.

Și clar îmi e că nu ne hotărâm
Oricât privim spre Cer prin copci de gheață,
Că vom promite celuilalt tărâm
O pauză ca pas în altă viață.

Trecător prin gând

Trec din gând în gând,
Toate stau la rând
Și-ascult ploaia cum îmi bate-n geam,
Parcă-i tot mai greu,
Eu nu mai sunt eu,
Amintiri încep să nu mai am.

Simt că un hotar,
Mi se vrea ca dar,
Să-mi alunge dorul ce-l tot port.
De-l împart la doi,
Văd furtuni și ploi,
Visul nopții dispărut ori mort.

Știu că n-are rost
Să știu tot ce-a fost,
Dar nimic nu mi se vrea uitat...
Pașii mari mi-i știu,
De cei mici tot scriu,
Viața-mi râde-n față-n mod ciudat.

Nu mă mai opun,
De mi-i rău nu spun,
Viselor le cer să-mi fie leac,
Mult m-a obosit
Semnul infinit,
Incercând în două să-l desfac.

Când mă-nvârt în cerc,
Calculat încerc
Să-i găsesc constante, să-l împart.
Și, chiar de nu vreau,
De la cap o iau,
Nu am cum, de el, să mă despart.

Uneori repet,
Alteori regret,
Vorbe despre ploi ce bat în geam,
Trec, prin gând, în gând
Tot mai rar râzând,
Chiar de cel ce cândva eu eram...

Amintire ca povară

Mă simt, de parcă sunt, gladiator,
Luptând într-o arenă milenară,
Gândind că pot să fiu întregitor
Al visului ce s-a-nceput pe seară.

Visând să fiu ca fulgerul lui Thor,
În lumea ce-și dorește-a fi bizară,
Aflu și eu că am un singur dor,
Și-mi e apăsător ca o povară.

Înspre ieșire nu-i nici un covor,
E tot la fel, ca viața, de murdară
Și, într-un fel, deloc întâmplător,
De adevăr cortina mă separă.

Chiar dacă sunt mereu învingător
Știu lacrima cât este de amară,
Și cât aș vrea să fiu cel care mor
Când stelele în gând vor să-mi apară.

Ca om sunt doar un simplu muritor
Care îndură viața de-i amară,
Ori, însetat, vrea apă de izvor,
Ori leac își vrea ca rana-i să nu-l doară.

Multe în viață nu-s la locul lor,
Chiar dacă vor la locul lor să pară,
Și doar ce vine, pur întâmplător,
N-ajung, orice ar fi, subit să piară.

Singur mă simt și prea rătăcitor,
Scriindu-mi, tainic, piatra funerară,
Prin ea să pot să fiu nemuritor,
Lăsându-i amintirea ca povară.

Hotărât spre veșnicie

Îngrijorat privesc mileniul trei,
Prin întâmplări ce îmi aduc aproape
Idei ce omenește n-au temei
Și pot, oricând, în neguri să-l îngroape.

Tot tineretul pare-mbătrânit,
Greu înrobit reflexelor terestre
Că-n timpul lor au liberul finit
Și stau în case fără de ferestre.

Nimeni nu are ceva nou de spus,
Planificarea e într-o ureche,
Bazată pe un țel mereu propus
Ca să conteste, faptic, lumea veche.

Bolnavi sunt mulți și, tot mereu, mai mulți,
Dintr-un motiv ce nimeni nu îl știe,
Sau poate că am devenit inculți
Și explicăm trăirea prin chimie.

Pe lângă toate, fiarele-n păduri
Nu-și mai găsesc motive să trăiască
Și-ajung să moară-n câmp, prin arături,
Dedate la hoția omenească.

Acum eu par habotnic primitiv,
Vorbind așa, fiind în căutare,
Ca să găsesc măcar un laitmotiv
Acestei lumi ce suflet nu mai are.

Dar până-n clipa-n care am să mor
Sunt hotărât să fiu mereu de strajă,
Să nu ajung, uitând, un trădător,
Atras de ceva ce se crede vrajă.

Din gândurile mele se mai țes
Idei ce par cumplit de-ntâmplătoare
Și-asemenea cu vechiul înțeles
Despre această lume care moare.

Tot constatând, sunt și mai hotărât
Să mă îngrop de viu în poezie
Să mor frumos, să nu trăiesc urât
Chiar de va fi o-ntreagă veșnicie.

Limitat de clipă

Trăiește-ți clipa și privește-n sus,
Nu-ți tot trimite ochii spre podele,
Când viața ne tot duce-nspre apus,
De ce să n-o trăim privind spre stele.

În orice căutare

fie-ți și tu motiv

Că pierderea de vreme

tot timpul o măsoară,

Iar el, ireversibil

și, clar, imperativ,

Ștacheta o tot urcă,

nicicând nu o coboară.

Trăiește viața fără scop ascuns,
Și nu ceda ideilor meschine,
N-ai timp și nu îți este de ajuns
Să tot te-ntorci din drum de nu-ți e bine.

Dă fiecărei fapte

realul înțeles,

Nu face tu alegeri

spunându-ți că-i prea mare,

Urmarea nu greșește,

ea-și are drum ales

Fiind adusă-n cale-ți

de-o simplă întâmplare.

O viață-avem și timpu-i limitat
Iar risipirea mult prea mult consumă,
De nu îți vrei destinul renegat,
Trăiești clipa dup-a ei cutumă.

Cu vorba sau cu fapta

sau chiar cu simplul gând,

Nu îți găsi îndemnuri

să ai prea multă grabă,

În plâns nu pune ură,

c-ai să trăiești plângând,

Și de-ți e rău sau bine

orgoliul nu te-ntreabă.

Nopții lumină...

Hai să petrecem noaptea împreună,
Poate așa scăpăm de-al ei păcat
Ce fi-va mâine norul de furtună,
Și-acuzatorul al gândului uitat.

Să nu vorbim și nici o amintire
Să nu se vrea o stavilă-ntre noi
Ca să ne fim ca dar și dăruire
Acestei vieți și-a celor de apoi.

Când s-or porni eclisele de stele
Și-n ochii mei tot cerul ai să-l vezi,
Să uiți de multe spuse vorbe grele
Ce s-au tot vrut cinstite să le crezi.

Ne vom iubi cum n-a mai fost să fie,
Și chiar tăcerea va avea alt rost,
Împreunați fiind spre veșnicie
Ca tot mereu să fim cei ce au fost.

Iar ochii tăi, privind spre cer alene,
Văzând lumini cum nu le-a mai fost dat,
Vor înțelege cum sălbatice troiene
În cale ne-au fost puse și au stat.

Și după noapte, ziua, împreună,
S-o definim, lumește, în alt fel,
Văzuți fiind de cei ce pot să spună
Că pot să fie tuturor model.

Pe undeva, pe la apus de soare,
Când vom voi spre stele să privim,
Să ne jurăm că-n viața următoare,
Nopții lumină rodnică să-i fim.

Nepăsare de extreme

De-s lăudat, ori criticat, nu-mi pasă,
Nici câte-n spate vorbe se tot spun,
Că sunt om bun ori, mai mereu, nebun,
Prea bine știu, de neclintit mă lasă.

Aflu destule însă, în tăcere,
Las timpul să arate ce-i real,
Să pună semnul, concludent, egal
Între idei și fapte efemere.

Am drumul meu și nimeni nu mă știe
Unde opresc voit ori nevoit,
Dacă adorm de viață obosit
Sau somnul e, o clipă, fantezie.

Pe urme-mi vin destui în căutare,
Mulți mă așteaptă seara pe la porți
Sau, căutând copite de cai morți,
Să afle adevărul n-au răbdare.

Coloraturi de fel și fel, puhave,
Mi se tot pun pe umbră și contur,
Ca vinovat de toate, prin sperjur,
De-mi cred, când văd, ideile bolnave.

Nu mă mai mir, nici nu mă enervează
Acest hotar ce-n cale-mi este pus
De cei ce pun orgoliul mai presus
Și prea puțin, ce e real, contează.

Când îmi permit să spun câte-o părere,
Și despre ea, argumentat, vorbesc,
Cei ce mi-o cer degrabă mă gonesc
De nu-i așa cum ei și-o au în vrere.

Cu vorba lumii n-am deloc o casă,
De cum ea zice pot să fiu nebun,
Și tocmai de aceea iarăși spun:
De-s lăudat, ori criticat, nu-mi pasă.

Singularul Cer

N-ai cum să vezi mai mult decât un Cer,
Oricâte orizonturi ți-s deschise,
Spre altul vezi doar visul efemer
Ce-l vezi, la început, în multe vise.

În orizontul vieții nu-ți încap
Povești venind din lumi rătăcitoare
Ce doar dau adevărul peste cap,
Fiind, de sensuri vagi, născocitoare.

Deasupră-ți vin, când gându-ți pui să negi
Ceea ce e idee hotărâtă,
Nori de furtuni ce inventează legi
Și înspre deznădejdi te întărâtă.

Pașii de-ți merg, cumva, spre înapoi,
N-ai cum să vezi a zorilor lumină,
Că, pe-ntuneric, nici un drum în doi
Nu-i definit ca cert fără de vină.

Iar cert nimic nu e în jurul tău,
Pot doar s-apară stele în cădere
Privind trecutul tot cu gând spre rău,
Și încă doritoare de putere.

Tot ce-i acum e sigur și real,
Într-un firesc ce ție-ți aparține,
Surprins de fapte ca extrem normal
Și-mplinitor aproape de la sine.

Nimic nu are definit contur
Din tot ce-a fost, din ce doreai să fie,
Și, azi, cum vezi, de juru-ți, împrejur,
Trecutul e o pură fantezie.

Deasupră-ți sunt și cer senin, și nor,
Precum ne este firea omenească,
Și dor îți e, așa cum mi-este dor,
Împreunarea noastră să rodească.

Terciul de blat

Minciuna-i mare, Doamne, și cât fast
Pun mulți în născocitele cuvinte,
Ca nu cumva al vieții lor contrast
Să și arate ce își au în minte.

Din terciul minții fac un fel de blat
Și umpluturi de două-trei parale,
Cu ceea ce ei cred că s-a-ntâmplat
Ca-n lumea lor, prin împliniri banale.

Fac adevăr din multele păreri
Ce și le au despre al lumii bine
Și-și dau chiar neputințelor puteri
Crezând că toți văd facerea de bine.

Chiar mult mai mult, absurd și inutil,
Unii își văd dorința faptă certă,
Și-ajung cu sensul vieții mercantil,
Făcând din el o veșnică ofertă.

Superlativul lor e rost firesc
Și-s toate cu extremă relevanță
Că-n viitor se știu că nemuresc
Având statut de mare importanță.

Nimic nu-i clar și nici nu-i evident
Că mai există minima decență
A celui ce, deși e repetent,
Acuză de prea multă exigență.

Și se tot minte, Doamne... tot mai mult,
Se minte-n față și se minte-n față,
Pare minciuna un concret ocult,
Ce pune preț pe-a depărării ceață.

Retrograzi în primăvară

Venită-i, iată, primăvara,
Gonește iernile din noi,
Se prelungește-n noapte seara
Și norii iarăși ne-aduc ploi.

De-atâta ger și viscolire
Am cam uitat să mai trăim,
Și doar crâmpeie de-amintire
Ne-a mai ținut cinstiți să fim.

Chiar iarna, se vorbea, că-nșeală
Pe cei ce albul îi iubesc,
Lăsându-se de-a dreptul goală
În zile de festin lumesc.

Ninsoarea veche, de-altădată,
Ne-am prins-o noi între idei,
Dar nu mai e nici ea curată
Și nu mai are nici temei.

Noi suntem fără de prihană,
Ne spunem fără să gândim,
Că n-avem nici un semn de rană,
Mințindu-ne, când ne mințim.

Nimic, se pare, nu contează,
Nici ce e greu și nici ce-i ușor,
Și rana-n vise sângerează
Pierzând speranțele de dor.

De-ar fi să fie, ca tăgadă,
Un gând în sensul lui ascuns,
Dat îi va fi să se decadă,
Fiindu-i cerul clar răspuns.

E primăvară iar, deja-i venită,
Dar iarnă încă e în noi,
Și minte, minte că-i grăbită,
Mințindu-ne pe amândoi...

Imposibil altul

Cum să îmi schimb destinul?

De ce aș vrea s-o fac?

Eu știu că-i doar o ciornă

a vieții viitoare,

Deși el azi mi-e viața

ce o trăiesc ori zac,

Fiind, precum zic unii

la justa mea valoare.

Oricât mă pun în umbră

văd tot același punct

Și-același prag de treceri

spre lumi necunoscute,

Așa că n-am motive

să fiu, să par disjunct,

Punând accent pe sensuri

de gând contrafăcute.

Dorințe mi-au fost multe

și-i drept și azi le am,

Cele din zori de ziuă

și cele de cu seară,

Dar n-am trăit prin ele,

și nu m-au pus în ham,

Să-mi satisfac plăcerea

în forma ei vulgară.

În lamentări de formă

nu pot să mă așez,

Ca să arăt spre lume

că rana-mi sângerează,

Lumea oricum privește

spre coajă, nu spre miez,

Și, fără să îi pese,

orice interpretează.

Nu vreau să-mi schimb destinul,

și parcă-i prea târziu

Pentru o altă formă

sau pentru altă cale,

Această biată ciornă

cu totul am s-o știu

În următoarea viață

ce dă deja semnale.

Lipsa de vină

Nu mă priviți cu ură, ori cu milă,
Nu mă tratați ca bun de uz comun,
Nu mă-ntrebați de starea mi-e civilă,
Nu-mi pasă ce doriți, nu mă supun!

Vă simt, vă puneți mintea la-ncercare,
Să fiu soldat, un fel de mercenar,
Pentru idei ce puse-n aplicare
Mi-ar face viața trecere-n zadar.

Ochii vi-s mici și slabi vi-s la vedere,
Dar voi de mine ziceți că nu văd,
Și-n laude spuneți c-aveți putere
Să îi salvați pe toți de la prăpăd.

Nu-i de mirare, mă vorbiți prin spate,
Ceea ce nu-s dar mă închipuiți,
Ca să primiți minciunilor dreptate
Pozând în ideali, onești, cinstiți.

N-am acceptat, nu vă accept sclavia,
Nici visul vouă nu vi-l las furat,
Și, orișicât v-ar chinui mândria,
V-arăt că nu-s gunoi, de aruncat.

Când vă trădați, e clar că voi, în pripă,
Ardeți în foc dar puneți la dospit
Ideea ce din nou se înfiripă
Să fiu supus și bun de folosit.

Voi nu puteți dar spuneți că-n putință
Găsiți la mine mult din ce doriți,
Și-mi cereți tot mai multă stăruință
Deși, prin spate, altfel mă vorbiți.

Eu aflu tot, pe căi ce-mi sunt știute
Din nopți în care, neputând dormi,
Am cucerit, citind, multe redute
De care voi nu știți și nu veți ști.

N-am altă vină... poate am doar vina
De-a accepta că sunt așa cum sunt,
Că nu mi-e teamă când aprind lumina
De a privi profund un amănunt.

Iar dacă pot, din mai nimic, pricepe,
Ce voi mă vreți, și cât nu vă convin,
Mă acuzați de lupta care-ncepe
Privind cu ciudă cupa-mi de pelin.

Pesimismul optimist

De două mii de ani tot punem preț
Pe adevăr, pe cinste și dreptate,
De am ajuns de-atâta gând măreț
Să ne dorim lipsiri de libertate.

Ne tot mințim prea îndatoritori
Că suntem plini de milă și iubire,
Când amintim de-ai străzii cerșetori
Goniți de gândul nostru-n nesimțire.

Vă scriu și știu că mă numiți stupid,
Dându-vă iar o veste mult prea tristă,
Cu care ochii vreau să vi-i deschid
Spre adevărul ce, lumesc, există.

Din tot ce rău tot spunem că a fost,
Ori marile războaie, mondiale,
Nu s-a schimbat nimic și fără rost
Vorbim de pagini, ale vieții, goale.

Și tot căzând, așa, din gol în gol,
Nevoia în trecut ne va tot duce,
Luând model pe Iuda și-al său rol
În răstignirea lui Iisus pe cruce.

Tot ce-am schimbat în două mii de ani
Se va întoarce-n câteva secunde,
De vor ajunge frații-a fi dușmani
Și moartea-n orice casă va pătrunde.

Iar lapidații, ori cei arși pe rug,
Vor fi forțați să își găsească vina
De cei ce, prinși într-al urgiei jug,
Vor vrea fura chiar Soarelui lumina.

Când, în delir, văzând că nu-i de-ajuns
Câți pleacă, dintr-odată, înspre moarte
Se vor gândi, mai marii, pe ascuns
Să ducă legea junglei mai departe.

Dar va veni o seară cu minuni,
Când vom uita că sfori mai pot fi trase,
Și se va-ntoarce pacea, oameni buni,
La toți, în suflet și apoi în case.

Sunt pesimist, dar sunt și optimist,
În nici un caz nu cad într-o extremă,
Mă bucur, în tristețe, că exist
Și pot vorbi de-această grea problemă.

Speranța păcii vreau să v-o cultiv,
Dar și-ndoiala mea proverbială
De-a se găsi un leac definitiv
Acestei lumi ce-i mai mereu în boală.

Și dau îndemn, cum pot și cât mai pot,
Să ne trăim frumos această viață,
Fugind de cei ce-l vor de om robot
Sau trup expus pe o tarabă-n piață.

Infidel în anatemă

Îmi vin în minte gânduri de demult,
Când mintea nu-și avea hotar zăbrele,
Și-aveam trăiri, simțeam al lor tumult,
Chiar dacă se spunea că-s vremuri grele.

Nici nu mai știu de-am vrut să-mi amintesc
Ori m-a trezit ceva din amintire
Știut fiind că-n vise mă grăbesc,
Grăbit fiind, în mod real, din fire.

Cam totul e, acum, în mod ciudat,
Irelevant și fără perspective,
Chiar orizontul minimalizat
Vederii largi nu prea mai dă motive.

Mărirea-i azi, ca laudă, un țel
De împlinire, pură și extremă
În mersul, pas cu pas, ca infidel
Principiului, văzut ca anatemă.

Și-atunci eram așa cum astăzi sunt,
Deloc dedat la vorbe ticluite,
Punând în formă orice amănunt
Între detalii bine definite.

Am învățat, dar recunosc, cu greu,
Să am, peste puteri, forțat, răbdare,
Cu orice prost, cu orice derbedeu
Ce crede că mă pune la-ncercare.

Fac față pe deplin și nu iau foc
Arzând cenușa marii neputințe,
Găsind o altă cale, de mijloc,
Făcând apel la minime cerințe.

Dar bine cum ar fi deloc nu știu,
Încerc să cred că-nvăț să nu îmi pese,
Însă mă tem că e deja târziu
Și n-am s-accept tembelele excese.

Dator de fapte

Îmi duc povara gândului cu mine,
M-apasă tot mai mult, e tot mai greu,
Și tot mai grea e clipa fără tine,
Iar lipsa ta se simte mai mereu.

Paradoxal, dar nu vreau să se știe,
Simțirile fiindu-mi argument,
Știu adevărul ce-n contumacie
Îți dă pedeapsă drum indiferent.

Acum ne suntem doar ca o idee,
A lumii cu destui necunoscuți,
În care el, bărbat, și ea, femeie,
În închisoarea sorții-s deținuți.

Dar viața ca și simplă întâmplare,
Prin conjunctură semne ne-a tot dat,
Așa că azi mi-e clar, nu mi se pare,
Doar calea ei ne este de urmat.

Tot ce-mi apare nu mi-e nălucire
Nici nu am ce, ca tot, să-mi amintesc,
Dar vin, din viitor, prin amintire,
Ca să nu uit, cumva, să te iubesc.

Tu îmi lipsești, iar lipsa ta devine
Apocaliptic semn de stat în loc,
În deznădejdea unei mari rutine
Ce arde chiar idei mărețe-n foc.

Iar clipa vieții ce te tot așteaptă
Mă face să devin nerăbdător
Și chiar să-mi spun că viața e nedreaptă,
Lăsându-mă să-ți fiu deja dator.

Și crește datoria, tot mai mare
Se face dorul ce mă ține treaz,
Dar eu tot cred în simpla întâmplare
Când rupt va fi al faptelor zăgaz.

Stăpân cu silă

Banu-i stăpân, sclavia înflorește,
Totu-i cu preț și totu-i contra-cost,
Și tot ce-i omenesc și omenește,
Doar prin valoare își mai are rost.

Atâtea boli apar, fără motive,
În chinuri, fără leacuri, unii mor,
Sau întâmplări ce par imperative
Schimbă mereu al vieților decor.

Invidia și ura-i tot mai mare,
Războaiele din mărunțiș pornesc,
A asculta e greu fără răbdare,
Iar a iubi-i cu totul nefiresc.

Lupta e-n toi, iubirea-i dispărută,
Zidită-n zidul unei închisori
Ce se și vrea să fie o redută
Lipsită de trădare și erori.

E-nstăpânit, cu voie, peste toate,
E pus să dea trăirilor plăceri,
Și să arate, orișicui, că poate
S-aducă unui prost aprecieri.

Văzut ca semn de mare prețuire
Nu mai contează cum e prefăcut
Ori denumit, laudativ, iubire
Când neputinței se arată scut.

Hotare pentru el nu mai există,
Are un preț și este pus în preț,
Iar uneori, prin forma-i extremistă
Se face, peste fire, văităreț.

Și-apoi ucide fără nici o milă
Pe cei cel au, pe cei ce nu-l doresc,
Acum că e stăpân îi este silă
De oameni și de neamul omenesc.

Târziu și chiar departe

E prea târziu să îmi doresc să mor,
Nici moartea n-o să-mi fie anonimă,
S-ar dovedi cu totul sinonimă
Ideei că rămân nemuritor.

Acum e totul irațional,
N-am dreptul rătăcirii în răscruce,
M-am obligat să nu trăiesc banal
Scriindu-mi, singur, numele pe cruce.

Îmi este ea și-nsemn și clar motiv
De-a accepta chiar bețele în roate,
Ori efemerul rol decorativ,
Când vreau mai mult și doar puțin se poate.

Nu vreau s-o schimb, nu pot s-o-ntrăinez,
Nici să o las prin văgăuni pierdută,
Cât încă urc spre creste s-o așez
Ca și stindard de cotă absolută.

Consens cu viața nu-mi doresc să am
De-ajunge-a fi cum vrea întreaga lume,
Nici să susțin că cineva-mi e neam
Ca doar așa să am, mințind, renume.

În crezul meu prea multe nu încap,
Și nu încap nicicum alternative,
Nici gânduri ce îmi vin aiurea-n cap
Puse ad-hoc în rol de obiective.

Drumul mi-e drum și mersu-mi este mers,
Nu știe altă formă să aleagă,
Lăsând repere urme de neșters,
Ce-și au povestea lor, mereu întreagă.

Și-i scrisă mult de pașii ce, desculți,
Nu s-au oprit din teama de departe,
Făcându-se, cu anii, tot mai mulți,
M-au depărtat, fără să știu, de moarte.

Lupta de-ntrebări

Ce copac își ține, oare, minte,
Frunzele de vânt împrăștiate?
Cum să-mi știu eu, multele cuvinte
Ce-mprumut, de-atâția ani, sunt date?

Rătăcind pe drumurile șterse
Trec prin anotimpuri înapoi,
Și resimt efectele adverse
Ale multor zile fără ploi.

Ajungând mereu în miez de noapte,
Greu îmi e să mă opresc din mers,
Simt fatal urmarea unor fapte
Ce-au ajuns chiar lacrimă de vers.

Câmp de luptă e întreaga viață
Și-n război e fiecare pas
Când privirea caută prin ceață
Timpul ce trăirii a rămas.

Nu stă nici o floare să gândească
De ajunge fără de polen,
Ori e pusă ea să dăruiască
Chiar și gândul ce-i, cumva, obscen.

Căutând, cu ochii înspre stele,
Văd ce va veni, știind ce-am fost,
Pe urcușuri grele, tot mai grele
Și un vârf de munte avanpost.

Văd, și nu mă tem, când văd, lumina
Prin singurătăți ce n-au cusur,
Asumându-mi, întru totul vina
Ignorării traiului obscur.

Lupta n-are formă definită,
Tot mereu este găsită-n toi,
A ajuns mai mult decât ispită,
E deja-ncadrată la nevoi.

Banalul ca blazon

Nu-s firești cele ce par firești,
Dar reale-s cele anormale,
Cele ce-s numite omenești
Cu răspunsuri și-ntrebări banale.

De trăit pe toate le trăim,
Judecând cu gândul la dorințe,
Nevoind a crede că mințim,
Învoiți cu cioturi de credințe.

Drumu-ntors de e ca cel venit
Nu își lasă urme la vedere
Pare din trecut, nefolosit,
Și uitat prin vise efemere.

Tot așa și gândul e-nțeles
Fără vină dacă-i fără faptă,
Chiar împins de-al minții interes
Ca să-și spună că e ea deșteaptă.

Vorba e și ea cu dublu sens
Și e lance, uneori săgeată
Când, în alergări, pe contrasens
Tocmai ea, pe ea, ca rea se-arată.

În intenții totu-i un aspect
Consacrat de mici sau mari repere,
Care dă nuanța de respect
Ce, mai nou, cel ce-i absurd îl cere.

Adevăru-nseamnă da, sau nu,
Dar acum și el e tras pe sfoară,
Amendat de-al minții vag atu
Că altfel se poate să și moară.

Nefirescu-i tot mai mult firesc,
Chiar trăirea vieții-i virtuală,
Mulți, de dragul urii, se unesc,
Avându-și ura ca blazon spre fală.

Neștiință... nevedere...

Tu zici că știi... că foarte multe vezi,
Dar cum mi-e gându-n plină dimineață,
Când ochii-mi văd a luminării ceață,
Nu știi, sau poate știi ceea ce crezi.

Vrei să accept ceva ce-i ireal,
Cu tot excesul, maxim, de voință,
Să-mi mutilez a viselor credință
Prin evitarea traiului normal.

Zici și susții, idei fără motiv,
Contrare vieții ce o ai dorită,
Punând accent pe-a trupului ispită
Când faptele au rol imperativ.

Te dăruiești, e-adevărat, frumos,
De-ajungi să faci de fapte mari risipă,
Făcându-mă să simt, măcar o clipă,
Că pot s-ajung și-n rai mergând pe jos.

Dar nici atunci nu știi... Ori înțelegi
Ceva ce spui că e-n normalitate
Că mersul drept înspre finalitate
Este fixat între divine legi.

Și-așa-i mereu, un drum cu sens contrar,
Cu neștiința pusă-n loc de seamă,
Făcându-i, tu, exagerat, reclamă,
Sperând că nu-i doar vorbă în zadar.

Ideile-mi sunt țintă, nu reper,
Și calea înspre ea îmi este dreaptă,
Chiar dacă pragul ține loc de treaptă,
Ori pare în zadar sau efemer.

Eu trăiesc... Tu spui mereu că știi
Cum să am idei înspre mai bine,
Dar nu vrei nicicum să-mparți cu mine
Minimele mele bucurii.

Ecou de nou

Nu știu cum, nu știu de unde,

mă îndeamnă o idee,

Să privesc spre orizontul

ce-i acum doar o scânteie,

Printre umbre, printre raze,

așteptarea o grăbesc,

Să se-nfăptuiască seara

când e dat să te-ntâlnesc.

Despre tot ce-nseamnă clipa

știu deja cu amănunte,

Însă tot nu știu pe unde

se va face-a sorții punte,

Când va fi noaptea întreagă,

și apoi întreaga zi

Pentru gânduri, pentru fapte,

vieții sens de-a dărui.

Voi veni pe drum de seară

când vei fi pe drum spre mine,

Dând umbririlor de veste

că n-au cum ne mai reține,

E deja trecut trecutul,

nu-și mai are nici ecou,

Într-al nopții miez fierbinte

orizontul va fi nou.

Deci, grăbește-te și lasă

orice urmă de-ndoială,

În destine întrebarea

e absurdă și banală,

Sunt deja un gând în tine,

și îmi ești deja un gând,

Simți cu totul mângâierea

flăcării ce-i foc arzând.

Întoarcerea-n imperativ

Te-ai pierdut, te-ai rătăcit prin viață...
Despre viitor de mult ți-am scris,
Când, zărind în juru-ți munți de ceață,
Tu plecai, precum ziceai, în vis.

Drumul ți-l voiai cu perspectivă...
Eu degeaba-m spus că nu-ți e clar,
Că te duci, haotic, în derivă,
Și-ți consumi dorințele-n zadar.

Ai plecat și n-am știut de tine,
Doar mi-erai, din când în când, un semn
Ce-l gândeai a fi motiv de bine,
În speranța că-ți va fi îndemn.

Ți-ai impus, ca țel, simpla idee
De-a avea al lumilor motiv
Ce te văd doar altfel ca femeie,
Cu accente pe imperativ.

Azi te regăsesc și amănunte
Se refac din minimul știut,
Învelindu-ți tâmplele cărunte
Cu absurdul lui nebănuit.

Nu-mi vei spune, poate, niciodată
Cât te-ai întrebat de ce-ți lipsesc,
Dar citesc în lacrima-ți bogată
Că-ți revii pe vadul tău firesc.

Urmele nicicând nu se vor șterge,
Ele-n sine au deja destin,
Înainte-ți vor voi s-alerge,
Pe alt drum, haotic, clandestin.

Te-ai pierdut... E cruda constatare
Ce îmi dă trăirilor motiv,
Nu mai am tăceri în așteptare,
Faptele ne vor, imperativ!

Divinul omenesc

Străine-mi sunt dorințele lumești,
Deși nu sunt deloc străin de fapte,
Iar când te simt cum ești și cum trăiești,
Îți scriu , scrisori, mereu în miez de noapte.

În grabă scriu de parcă un motiv
Rămas din vieți ce ni le știm trăite,
Mă face să îți spun, imperativ,
Că prea mergem pe drumuri ocolite.

Departe-s eu, departe ești și tu,
Dar ceva, ce nu știm, ne ține-aproape
Urmând să-l știm când ne va fi atu
Când în trăiri o noapte-o să ne-ngroape.

De-aș spune tot, și asta nu mi-e greu,
Ne-ar fi cu totul viața mai ușoară,
Dar legea-i dată chiar de Dumnezeu,
Și-i minții mele mult superioară.

E dat să fie, cândva, zi de zi,
Să-mi fii motiv de vise și dorințe,
Voindu-ți zorii cei ce vor vesti
Pragul trecut al marii biruințe.

Sânii-ți rotunzi îi văd, parcă-i revăd,
Și-n palme simt eterna lor căldură
Ce-mi sunt, mereu, cum iarăși întrevăd
Îndemn de vers și faptei uvertură.

Și când pe coapse mâna-mi, lunecând
Dă clar răspuns ideii de-ntrebare,
Ce dinspre vieți trecute-ți vine-n gând,
Tu ți-o păstrezi spre alta, următoare.

De-ți spun cumva ce vremuri vor veni,
Nu-ți căuta idei de-mpotrivire,
Din viața ta nu poți prea mult lipsi,
E dreptul tău la pace și iubire.

Lume cu măști

Măști în juru-mi tot mai multe

Chipuri prea puține văd,

Doar ideile oculte

Mă ajută să-ntrevăd,

Cât de mare-i irosirea

Celor ce nu au, dar vor,

Rostul ce-l dă preamărirea

Umbrelor peste decor.

Lumea-i multă, lumea-i mare,

Tot mai mare-i, zi de zi,

Se fac și desfac hotare,

Unii vor a le urni,

Se dă lege după lege,

Ca și cum e ceva nou,

Și-i mai greu a se-nțelege

Ce se vede din birou...

Cât de mică-i buturuga

Nimănui nu-i e știut,

Când scăparea este fuga

Sau pasul pe loc bătut,

De-i în drum e ocolită,

Ori drumul este mutat,

Ca fiind divin menită

Semn că totu-i ruinat.

Timpu-și are și măsură,

Spun cei ce privesc la ceas,

Dând ideii anvergură

Cât să scape de impas,

Însă, când e să-l consume,

Întru propriul interes,

Fac doar vorbe și spun glume

Despre cum n-au de ales.

Unii la comandă uită

Ca să-și aibă clar motiv

De-a numi necunoscută

Trecerea în negativ,

Și așa-și caută forme

Ochelarilor de cal,

Când au șansa să-și transforme

Visele în pas real.

Libertatea e tradusă,

De cei ce vorbesc peltic,

Printr-o vorbă ce e spusă

Când de spus nu au nimic,

Teamă au că îi demască

Că nimic n-au înțeles

Și își pun chipul în mască

De om bun, de om ales.

Dobândă de fugă

De ce tot fugi, mințind, de-al vieții val
Și pui mereu idei în paranteze,
Tot renovând negate ipoteze
Dintr-un trecut ce-l știi a fi real?

Se-ntâmplă multe și te dau de gol,
Vin vești ce vin fiind fără de vină,
Făcând în jurul lor, mereu, lumină,
Lăsând minciuna fără staniol.

Dorințele de-ncerci să ți le-ascunzi
Nu se opresc în umbră de voință,
Se-adună toate-n unica dorință
De-a te vedea că-n lumi de vis pătrunzi.

Chiar dacă plânsul vrei să ți-l oprești,
Plătind minciunii încă o dobândă,
Când nu îți poți avea nici o izbândă
Îți dai motiv durerii omenești.

Nu-mi poți vorbi de vis, de infinit,
Când nu ai cum pleca nicicând departe,
Și nici de vieți de dincolo de moarte,
Cu gândul într-al zilei pas oprit.

Tot ai fugit și tot gândești să fugi
De conotații clar esențiale,
Reverberând în clipele reale
Când verbul a trăi îl tot conjugi.

Cu multe fugi convingeri ți-ai umplut
De-ai și ajuns să ieși la drumul mare
Prin vorbe-n care vrei să ai crezare
Că-ți este adevărul cunoscut.

Însă, în fapt, puținul e real,
Greu adunat și el, și doar în fugă,
Mulat pe vorba ce cuvinte-ndrugă
Banalități cu rol consensual.

Prezent cu rost

Cu rost sunt azi, în viața ta, prezent,
De nu-nțelegi nu vin cu argumente,
Găsește tu idei sau elemente
Și pune-le, așa cum vrei, accent...

Nu-ți povestesc nimic, mă vezi că tac,
Nici referiri nu fac, deloc, la tine,
Te las să crezi ce vrei, că-i rău, ori bine,
Că-ți sunt otravă ori, cu totul, leac.

Tot ce e clar e mult prea greu să vezi,
Îți sunt deja, firesc, intrate-n viață,
Și nu mai vezi doar raze-n nori de ceață,
Clipă de clipă poți avea dovezi.

Al vieții mers îți e cu mult schimbat,
Și liniștea te face a-nțelege
Că mulți, în viața lor, fără de lege
Cu mori de vânt, pe seama ta, se bat.

Ceea ce știu, din vremuri de demult
Sunt sensuri fără șanse de tăgadă,
Dar niciodată steaguri de paradă,
Puse-n tipar de adevăr ocult.

Tu nu-ți aduci aminte, e firesc,
Ce ți-ai avut motiv pentru cuvinte
Ce au știut, spun azi, s-o ia-nainte
Să-mi facă drum, să nu mă rătăcesc.

Firescul bumerang

Tot ce facem înspre noi se-ntoarce,
Totul are preț, mereu plătim,
De speranțe viața brusc ne stoarce
Când, prea mult, uităm de ce trăim.

În balanțe punem, când ne trage
Câte-un semn spre pasul înapoi,
Dovedind că tot mereu ne-atrage
Umbra unei morți ce zace-n noi.

Îndrăznim priviri spre mai departe,
Pașii însă-s mici, ori chiar lipsesc,
Și ne temem tot mai mult de moarte,
Și de cei ce vise-și împlinesc.

Când lovim, pe cel ce ne lovește
Îl găsim ca parte din destin,
El, fără să știe, împlinește
Rolul lui de mesager divin.

Ni se-ntorc și faptele ce-s bune,
Vin la timpul lor, definitor
De-ntâmplări ce vor mereu a pune,
Rătăciții pași la locul lor.

Chiar nimic în umbră nu rămâne,
Toate au efect de bumerang,
Sunt, pe hotărârea lor, stăpâne,
Nu țin cont de nici un fel de rang.

Ocolire în detalii

Deja de mult îmi spun că-mi este dor
De-a te privi simțindu-te-mplinită,
Simțind și eu că visele nu mor
De nu decad în rangul de ispită.

Ispititoare ești, nu pot să neg,
Nici tu nu-ți poți nega-ntru tot făptura,
Când e s-aleg mereu te realeg,
Și caut, înspre tine, scurtătura.

Trupul privindu-ți doritor îl știu
De-a mă simți și de a fi fierbinte
Și-n plină zi, și noaptea, când, târziu
Pornirile ni-s fără de veștminte.

Detaliu-l ocolesc, cumva mă tem
De multele-i trăite argumente
Ce-n amintiri îmi sunt nu doar totem,
Ci și-adevăruri pure, fundamente.

Mă tot complac în vorbe fără sens
Voind a nu-mi ceda fără de luptă,
Când lipsa ta e ca un gol imens
Și mintea de prostii îmi e coruptă.

De dorul tău chiar uit că-ți este dor
De tot firescul nopții nedormite
Când nu-ți dorești să fiu șovăitor
Ca nemurirea să îmi poți promite.

Șansă de alegere

Acum deschide timpul o fereastră,
Poți, iarăși, cu motiv, să mă-ntâlnești,
Să fie ziua toată doar a noastră,
Iar noaptea spre-mpliniri să te grăbești.

Sortit ți-a fost să vezi de poți alege
Fără să-ți ai idei că vei greși,
Că n-ai să poți un rod bogat culege
De nu-nțelegi ce-nseamnă-a dărui.

Nimic nu s-a schimbat, aceleași fapte
Îți sunt măsuri de timp mereu pierdut,
Să-ți tot aduci aminte că-ntr-o noapte
Te-ai agățat de-un măsluit trecut.

Crezând himere, oameni fără minte,
Ce-și au mândria virtual stindard,
Te-ai îmbătat cu mult prea mari cuvinte
Orbindu-te cu masca lor de fard.

Acum e timpul tău, o șansă nouă
De-a câștiga un drum spre viitor,
Și de a rupe piedici pe din două
Ce-n loc îți țin speranțele... și mor...

Sunt undeva, de vezi, așa aproape,
Este destul numai un semn să dai,
Că-ți este la-ndemână să nu-ți scape,
În rătăciri, al viselor alai.

E doar o poartă, singulară-n formă,
Nu are că-i de-ntors, de răzgândiri,
De-o treci întreaga-ți viață se transformă,
Sub zodia eternelor iubiri.

Capit muscas

Lauda-ți e mare, mult prea mare,
Și-și dorește mulți lăudători,
Gândului dând sens de întâmplare,
Furt curat din vis de visători.

Pui idei pe false calapoade,
Nici chiar ție nu-ți e clar ce spui,
Dar dorința de suprem te roade,
Ei, și numai ei, te tot supui.

Cât de mare-i lumea n-ai idee,
Orizontu-l ai în jurul tău,
În povestea ta Calea Lactee
E, pentru lumină, ferăstrău.

Tu vezi tot, ai totul în vedere,
Știi oricărui gând să-i dai motiv,
Care de nu își are el putere,
Doar pe el îl crezi imperativ.

Și spui mereu că simți, că prin simțire
Îți e să știi ce-a fost și ce va fi,
Chiar dacă știi că minți întru neștire
Sperând că poți la nesfârșit minți.

Nu-ți încapi în tine, ai dorințe
De-a frapa, de-a fi mereu model
În virtutea propriei credințe
Că-n prostie toți sunt de un fel.

Totul este fard, fără esență,
Minimalizezi așa cam tot ce ești,
Laudă îți vrei cu insistență,
Și minciuna nu ți-o mai oprești.

Vorbe multe... restul e tăcere,
Împliniri puține, timp pierdut,
Chipul fad, avid după putere,
Ascunzând mereu un fad trecut...

Simplu, trecător

Eu sunt, prin viața ta, un trecător,
Tu asta vrei, dar nu vrei să-ți dai seama
Că-n fapte pui, mereu istovitor,
Absurdul ce se vede cum dă iama.

Puține-nveți, puțin ai învățat
Din toate câte-au fost să se întâmple,
Din tot ce-a fost și ce n-a fost curat,
Oricât ți-au nins, acum, zăpezi pe tâmple.

Cuvintele pot fi oricât de mari
Dar dacă n-au real acoperire,
Nu sunt stindarde ci doar cârpe-n pari
Ce pun naivitatea-n dezmorțire.

Răspunsul la-ntrebări nu-ți e răspuns
Când nu își are drum pe a ta cale,
Și-l judeci totdeauna pe ascuns,
Dându-i valoarea unor vorbe goale.

Nu vrei să vezi nimic, ceea ce cred
Nu are pentru tine importanță,
Nici important nu e că sunt biped,
Nici că spre mers am pururi cutezanță.

Îți spun, chiar mă repet când tot îți spun
Că te tot crezi prea sigură pe tine,
Și chiar de vezi că stelele apun,
Te vrei un miez al zilei care vine.

Rostul speranței, chiar elementar,
Stă mereu în cale, la vedere,
Poate, însă, gestu-i în zadar,
De nu-ți ai, spre împliniri, putere.

Toate se trec, și eu, ca trecător
Voi fi în viața ta peste o clipă,
Un simplu om, ivit întâmplător
În simpla ta alegere-n risipă.

Pereche veche

Așa cum te știam așa-mi apari,
Imaginea nu-i nouă, e chiar veche,
Doar ochii-ți sunt și-acum la fel de clari,
Dar nu găsesc privirilor pereche.

Nu sunt nici eu acela ce am fost,
Vederea-mi e o altfel de vedere,
Mă-ntreabă de-aș putea avea, cu rost,
Trăiri ce cândva își aveau putere.

Pe drum trecând de mult nu te-am văzut,
Nici nu e clar că te-aș putea cunoaște,
S-a adunat în noi prea mult trecut,
Și nu cred că ar vrea să te demaște.

Cândva eram cu gândul călător,
Eram în jurul tău, mereu aproape,
Azi mă întreb de ce mi-ar mai fi dor
Când între noi sunt munți și multe ape?

Erai privirii mele corolar,
Nici umbre nu puteau să mi te fure,
Și nu puteam nicicum să te separ
De-al clipei gând cu adevăruri pure.

Azi totul e trecut, e un însemn
Al unor vechi idei și năzuințe,
Al unui tainic jurământ solemn
În numele doritei biruințe.

Ce văd nu știu, ce știu n-am cum să văd,
Îmi este clar că văd niște ruine
Și doar o tresărire întrevăd
Când gându-mi e, înspre trecut, spre tine.

E-o întrebare ce mereu mi-o pun,
Și care naște, tot mereu, furtună,
Răspunsul din frânturi pot să-l adun,
Că-n nici un caz pe noi nu ne-mpreună.

Alb de drum

Ninge iar, iubito, iată ninge,
Drum de iarnă înspre tine bat,
Albul dimprejuru-mi mă convinge,
Că firescu-i uneori ciudat.

Hărțile îmi spun că ești departe,
Timpul cere o măsură-n plus,
Iarna joacă însă doar pe-o carte,
A se pierde ei îi e exclus.

Nu-și găsește timp de așteptare,
Nici măcar în urmă de-a privi,
Albul ei nu-i semn de întrebare,
Netezește drum spre ce va fi.

Și tot curge albul și tot curge
Peste câmpul fără orizont,
Peste pragul nopților se scurge,
Exilând al somnului afront.

Este iarnă, plină-i de tăcere,
Vântul doar se-aude fremătând,
Viața dreptul de-a trăi ni-l cere,
Prin zăpada iernilor din gând.

Norii curg, ninsoarea îi golește,
Alții vin și li se pun în loc,
Vezi prea bine, ceva ne oprește,
Am uitat să ne-ncălzim la foc.

Vin spre tine gândurile mele
Prin nămeții marii așteptări
Pe un drum ce-i arătat de stele
În tandem cu marile iertări.

Totu-i alb și n-are mărginire,
Parcă văd o lume la-nceput,
Și o cale dreaptă spre-mplinire,
Cu tot sensul ei de absolut.

Reținere cu rost neclar

Lasă ideea liberă să curgă,
Spune-mi direct ce simți că ai de spus,
Fapta, oricum, firesc o să decurgă,
Nimic în minus și nimic în plus.

Te mai apasă câte o idee,
Și-mi spui că este greu de înțeles,
Însă te știu, te văd, te simt femeie,
Cu diferența între rar și des.

E prea normal, e chiar firesc să-mi placă
Ceea ce spui, fără s-arăți că vrei,
Să nu simți gândul că prin zboruri pleacă,
Întru dorința oricărei femei.

Îmi este greu, prea greu să fiu departe
Când zici discret că pântecul ți-i gol,
Și așteptarea parcă ne desparte,
Cu cât de mult dorința-ți dă ocol.

Tăcere-mi am, nu spun ce e cu mine,
Nu-ți spun nimic, orice vei vrea să crezi,
Te simt că fierbi, și-așa, la fel de bine,
Mi te promiți oricât te enervezi.

Am întrebări, dar știu că-mi va răspunde
Un simplu gest, ce zici că-i punct final,
Dar care în reversul lui ascunde
Dorul de fapte și consens real.

E mult prea clar, nu-ncape îndoială,
Că timpul trece uneori prea greu,
Însă aștept, nu vreau să dau năvală,
Am locul meu și știu că-i doar al meu.

Lasă-ți ideea liberă plece
Îmi este clar, chiar dacă o oprești,
Chiar dacă-mi spui că ești atât de rece,
Cât, faptelor, făptașul mă dorești.

Relevanta disonanță

Ce importanța are ce a fost,
Azi când îți spui că ești fără de vină
Și spui că drumu-ți este-nspre lumină,
Tot căutând un altul mai cu rost?

Îmi e ușor, de-ai vrea, să-ți amintesc
Ce îmi spuneai simțindu-te-mplinită,
Când dezmierdării te-arătai grăbită.
Și îmi șopteai, zburdalnic, "Te iubesc!".

Tu poate chiar ai vrea cu mult mai mult,
Să-ți amintesc ce gesturi, din plăcere,
Cu pântecul săltând sub mângâiere,
Făceai râvnind al clipelor tumult.

Mai știu cum sânii-n palmă tresăreau
Când gura îmi era căutătoare
Și deveneai de-a dreptul temătoare
Că între ei o vreme o să stau.

Opreliști, știi prea bine, nu aveam,
Eram noi doi și-a vieții libertate,
Fără idei de gânduri limitate
În jocul fanteziei ne prindeam.

Mai mult de-atât nu aș mai vrea să-ți spun,
În nici un fel să îți aduc aminte
Că te-ai pierdut în jocuri de cuvinte
Și ai trimis iubirea în surghiun.

Îmi amintiri am totul, mi-au rămas
Idei și vorbe, întâmplări și fapte,
Zi după zi și noapte după noapte,
Dar și concluzii ce ușor s-au tras.

Te-ntreb acum de ce-ar fi relevant
Să vreau trecutul cuiva să explice
Că eu plecând, nimic n-ai vrut a zice,
Dar astăzi spui că eu sunt fluctuant?