Terciul de blat

Minciuna-i mare, Doamne, și cât fast
Pun mulți în născocitele cuvinte,
Ca nu cumva al vieții lor contrast
Să și arate ce își au în minte.

Din terciul minții fac un fel de blat
Și umpluturi de două-trei parale,
Cu ceea ce ei cred că s-a-ntâmplat
Ca-n lumea lor, prin împliniri banale.

Fac adevăr din multele păreri
Ce și le au despre al lumii bine
Și-și dau chiar neputințelor puteri
Crezând că toți văd facerea de bine.

Chiar mult mai mult, absurd și inutil,
Unii își văd dorința faptă certă,
Și-ajung cu sensul vieții mercantil,
Făcând din el o veșnică ofertă.

Superlativul lor e rost firesc
Și-s toate cu extremă relevanță
Că-n viitor se știu că nemuresc
Având statut de mare importanță.

Nimic nu-i clar și nici nu-i evident
Că mai există minima decență
A celui ce, deși e repetent,
Acuză de prea multă exigență.

Și se tot minte, Doamne... tot mai mult,
Se minte-n față și se minte-n față,
Pare minciuna un concret ocult,
Ce pune preț pe-a depărării ceață.

Retrograzi în primăvară

Venită-i, iată, primăvara,
Gonește iernile din noi,
Se prelungește-n noapte seara
Și norii iarăși ne-aduc ploi.

De-atâta ger și viscolire
Am cam uitat să mai trăim,
Și doar crâmpeie de-amintire
Ne-a mai ținut cinstiți să fim.

Chiar iarna, se vorbea, că-nșeală
Pe cei ce albul îi iubesc,
Lăsându-se de-a dreptul goală
În zile de festin lumesc.

Ninsoarea veche, de-altădată,
Ne-am prins-o noi între idei,
Dar nu mai e nici ea curată
Și nu mai are nici temei.

Noi suntem fără de prihană,
Ne spunem fără să gândim,
Că n-avem nici un semn de rană,
Mințindu-ne, când ne mințim.

Nimic, se pare, nu contează,
Nici ce e greu și nici ce-i ușor,
Și rana-n vise sângerează
Pierzând speranțele de dor.

De-ar fi să fie, ca tăgadă,
Un gând în sensul lui ascuns,
Dat îi va fi să se decadă,
Fiindu-i cerul clar răspuns.

E primăvară iar, deja-i venită,
Dar iarnă încă e în noi,
Și minte, minte că-i grăbită,
Mințindu-ne pe amândoi...

Imposibil altul

Cum să îmi schimb destinul?

De ce aș vrea s-o fac?

Eu știu că-i doar o ciornă

a vieții viitoare,

Deși el azi mi-e viața

ce o trăiesc ori zac,

Fiind, precum zic unii

la justa mea valoare.

Oricât mă pun în umbră

văd tot același punct

Și-același prag de treceri

spre lumi necunoscute,

Așa că n-am motive

să fiu, să par disjunct,

Punând accent pe sensuri

de gând contrafăcute.

Dorințe mi-au fost multe

și-i drept și azi le am,

Cele din zori de ziuă

și cele de cu seară,

Dar n-am trăit prin ele,

și nu m-au pus în ham,

Să-mi satisfac plăcerea

în forma ei vulgară.

În lamentări de formă

nu pot să mă așez,

Ca să arăt spre lume

că rana-mi sângerează,

Lumea oricum privește

spre coajă, nu spre miez,

Și, fără să îi pese,

orice interpretează.

Nu vreau să-mi schimb destinul,

și parcă-i prea târziu

Pentru o altă formă

sau pentru altă cale,

Această biată ciornă

cu totul am s-o știu

În următoarea viață

ce dă deja semnale.

Lipsa de vină

Nu mă priviți cu ură, ori cu milă,
Nu mă tratați ca bun de uz comun,
Nu mă-ntrebați de starea mi-e civilă,
Nu-mi pasă ce doriți, nu mă supun!

Vă simt, vă puneți mintea la-ncercare,
Să fiu soldat, un fel de mercenar,
Pentru idei ce puse-n aplicare
Mi-ar face viața trecere-n zadar.

Ochii vi-s mici și slabi vi-s la vedere,
Dar voi de mine ziceți că nu văd,
Și-n laude spuneți c-aveți putere
Să îi salvați pe toți de la prăpăd.

Nu-i de mirare, mă vorbiți prin spate,
Ceea ce nu-s dar mă închipuiți,
Ca să primiți minciunilor dreptate
Pozând în ideali, onești, cinstiți.

N-am acceptat, nu vă accept sclavia,
Nici visul vouă nu vi-l las furat,
Și, orișicât v-ar chinui mândria,
V-arăt că nu-s gunoi, de aruncat.

Când vă trădați, e clar că voi, în pripă,
Ardeți în foc dar puneți la dospit
Ideea ce din nou se înfiripă
Să fiu supus și bun de folosit.

Voi nu puteți dar spuneți că-n putință
Găsiți la mine mult din ce doriți,
Și-mi cereți tot mai multă stăruință
Deși, prin spate, altfel mă vorbiți.

Eu aflu tot, pe căi ce-mi sunt știute
Din nopți în care, neputând dormi,
Am cucerit, citind, multe redute
De care voi nu știți și nu veți ști.

N-am altă vină... poate am doar vina
De-a accepta că sunt așa cum sunt,
Că nu mi-e teamă când aprind lumina
De a privi profund un amănunt.

Iar dacă pot, din mai nimic, pricepe,
Ce voi mă vreți, și cât nu vă convin,
Mă acuzați de lupta care-ncepe
Privind cu ciudă cupa-mi de pelin.

Pesimismul optimist

De două mii de ani tot punem preț
Pe adevăr, pe cinste și dreptate,
De am ajuns de-atâta gând măreț
Să ne dorim lipsiri de libertate.

Ne tot mințim prea îndatoritori
Că suntem plini de milă și iubire,
Când amintim de-ai străzii cerșetori
Goniți de gândul nostru-n nesimțire.

Vă scriu și știu că mă numiți stupid,
Dându-vă iar o veste mult prea tristă,
Cu care ochii vreau să vi-i deschid
Spre adevărul ce, lumesc, există.

Din tot ce rău tot spunem că a fost,
Ori marile războaie, mondiale,
Nu s-a schimbat nimic și fără rost
Vorbim de pagini, ale vieții, goale.

Și tot căzând, așa, din gol în gol,
Nevoia în trecut ne va tot duce,
Luând model pe Iuda și-al său rol
În răstignirea lui Iisus pe cruce.

Tot ce-am schimbat în două mii de ani
Se va întoarce-n câteva secunde,
De vor ajunge frații-a fi dușmani
Și moartea-n orice casă va pătrunde.

Iar lapidații, ori cei arși pe rug,
Vor fi forțați să își găsească vina
De cei ce, prinși într-al urgiei jug,
Vor vrea fura chiar Soarelui lumina.

Când, în delir, văzând că nu-i de-ajuns
Câți pleacă, dintr-odată, înspre moarte
Se vor gândi, mai marii, pe ascuns
Să ducă legea junglei mai departe.

Dar va veni o seară cu minuni,
Când vom uita că sfori mai pot fi trase,
Și se va-ntoarce pacea, oameni buni,
La toți, în suflet și apoi în case.

Sunt pesimist, dar sunt și optimist,
În nici un caz nu cad într-o extremă,
Mă bucur, în tristețe, că exist
Și pot vorbi de-această grea problemă.

Speranța păcii vreau să v-o cultiv,
Dar și-ndoiala mea proverbială
De-a se găsi un leac definitiv
Acestei lumi ce-i mai mereu în boală.

Și dau îndemn, cum pot și cât mai pot,
Să ne trăim frumos această viață,
Fugind de cei ce-l vor de om robot
Sau trup expus pe o tarabă-n piață.

Infidel în anatemă

Îmi vin în minte gânduri de demult,
Când mintea nu-și avea hotar zăbrele,
Și-aveam trăiri, simțeam al lor tumult,
Chiar dacă se spunea că-s vremuri grele.

Nici nu mai știu de-am vrut să-mi amintesc
Ori m-a trezit ceva din amintire
Știut fiind că-n vise mă grăbesc,
Grăbit fiind, în mod real, din fire.

Cam totul e, acum, în mod ciudat,
Irelevant și fără perspective,
Chiar orizontul minimalizat
Vederii largi nu prea mai dă motive.

Mărirea-i azi, ca laudă, un țel
De împlinire, pură și extremă
În mersul, pas cu pas, ca infidel
Principiului, văzut ca anatemă.

Și-atunci eram așa cum astăzi sunt,
Deloc dedat la vorbe ticluite,
Punând în formă orice amănunt
Între detalii bine definite.

Am învățat, dar recunosc, cu greu,
Să am, peste puteri, forțat, răbdare,
Cu orice prost, cu orice derbedeu
Ce crede că mă pune la-ncercare.

Fac față pe deplin și nu iau foc
Arzând cenușa marii neputințe,
Găsind o altă cale, de mijloc,
Făcând apel la minime cerințe.

Dar bine cum ar fi deloc nu știu,
Încerc să cred că-nvăț să nu îmi pese,
Însă mă tem că e deja târziu
Și n-am s-accept tembelele excese.

Dator de fapte

Îmi duc povara gândului cu mine,
M-apasă tot mai mult, e tot mai greu,
Și tot mai grea e clipa fără tine,
Iar lipsa ta se simte mai mereu.

Paradoxal, dar nu vreau să se știe,
Simțirile fiindu-mi argument,
Știu adevărul ce-n contumacie
Îți dă pedeapsă drum indiferent.

Acum ne suntem doar ca o idee,
A lumii cu destui necunoscuți,
În care el, bărbat, și ea, femeie,
În închisoarea sorții-s deținuți.

Dar viața ca și simplă întâmplare,
Prin conjunctură semne ne-a tot dat,
Așa că azi mi-e clar, nu mi se pare,
Doar calea ei ne este de urmat.

Tot ce-mi apare nu mi-e nălucire
Nici nu am ce, ca tot, să-mi amintesc,
Dar vin, din viitor, prin amintire,
Ca să nu uit, cumva, să te iubesc.

Tu îmi lipsești, iar lipsa ta devine
Apocaliptic semn de stat în loc,
În deznădejdea unei mari rutine
Ce arde chiar idei mărețe-n foc.

Iar clipa vieții ce te tot așteaptă
Mă face să devin nerăbdător
Și chiar să-mi spun că viața e nedreaptă,
Lăsându-mă să-ți fiu deja dator.

Și crește datoria, tot mai mare
Se face dorul ce mă ține treaz,
Dar eu tot cred în simpla întâmplare
Când rupt va fi al faptelor zăgaz.