Pereche veche

Așa cum te știam așa-mi apari,
Imaginea nu-i nouă, e chiar veche,
Doar ochii-ți sunt și-acum la fel de clari,
Dar nu găsesc privirilor pereche.

Nu sunt nici eu acela ce am fost,
Vederea-mi e o altfel de vedere,
Mă-ntreabă de-aș putea avea, cu rost,
Trăiri ce cândva își aveau putere.

Pe drum trecând de mult nu te-am văzut,
Nici nu e clar că te-aș putea cunoaște,
S-a adunat în noi prea mult trecut,
Și nu cred că ar vrea să te demaște.

Cândva eram cu gândul călător,
Eram în jurul tău, mereu aproape,
Azi mă întreb de ce mi-ar mai fi dor
Când între noi sunt munți și multe ape?

Erai privirii mele corolar,
Nici umbre nu puteau să mi te fure,
Și nu puteam nicicum să te separ
De-al clipei gând cu adevăruri pure.

Azi totul e trecut, e un însemn
Al unor vechi idei și năzuințe,
Al unui tainic jurământ solemn
În numele doritei biruințe.

Ce văd nu știu, ce știu n-am cum să văd,
Îmi este clar că văd niște ruine
Și doar o tresărire întrevăd
Când gându-mi e, înspre trecut, spre tine.

E-o întrebare ce mereu mi-o pun,
Și care naște, tot mereu, furtună,
Răspunsul din frânturi pot să-l adun,
Că-n nici un caz pe noi nu ne-mpreună.

Alb de drum

Ninge iar, iubito, iată ninge,
Drum de iarnă înspre tine bat,
Albul dimprejuru-mi mă convinge,
Că firescu-i uneori ciudat.

Hărțile îmi spun că ești departe,
Timpul cere o măsură-n plus,
Iarna joacă însă doar pe-o carte,
A se pierde ei îi e exclus.

Nu-și găsește timp de așteptare,
Nici măcar în urmă de-a privi,
Albul ei nu-i semn de întrebare,
Netezește drum spre ce va fi.

Și tot curge albul și tot curge
Peste câmpul fără orizont,
Peste pragul nopților se scurge,
Exilând al somnului afront.

Este iarnă, plină-i de tăcere,
Vântul doar se-aude fremătând,
Viața dreptul de-a trăi ni-l cere,
Prin zăpada iernilor din gând.

Norii curg, ninsoarea îi golește,
Alții vin și li se pun în loc,
Vezi prea bine, ceva ne oprește,
Am uitat să ne-ncălzim la foc.

Vin spre tine gândurile mele
Prin nămeții marii așteptări
Pe un drum ce-i arătat de stele
În tandem cu marile iertări.

Totu-i alb și n-are mărginire,
Parcă văd o lume la-nceput,
Și o cale dreaptă spre-mplinire,
Cu tot sensul ei de absolut.

Reținere cu rost neclar

Lasă ideea liberă să curgă,
Spune-mi direct ce simți că ai de spus,
Fapta, oricum, firesc o să decurgă,
Nimic în minus și nimic în plus.

Te mai apasă câte o idee,
Și-mi spui că este greu de înțeles,
Însă te știu, te văd, te simt femeie,
Cu diferența între rar și des.

E prea normal, e chiar firesc să-mi placă
Ceea ce spui, fără s-arăți că vrei,
Să nu simți gândul că prin zboruri pleacă,
Întru dorința oricărei femei.

Îmi este greu, prea greu să fiu departe
Când zici discret că pântecul ți-i gol,
Și așteptarea parcă ne desparte,
Cu cât de mult dorința-ți dă ocol.

Tăcere-mi am, nu spun ce e cu mine,
Nu-ți spun nimic, orice vei vrea să crezi,
Te simt că fierbi, și-așa, la fel de bine,
Mi te promiți oricât te enervezi.

Am întrebări, dar știu că-mi va răspunde
Un simplu gest, ce zici că-i punct final,
Dar care în reversul lui ascunde
Dorul de fapte și consens real.

E mult prea clar, nu-ncape îndoială,
Că timpul trece uneori prea greu,
Însă aștept, nu vreau să dau năvală,
Am locul meu și știu că-i doar al meu.

Lasă-ți ideea liberă plece
Îmi este clar, chiar dacă o oprești,
Chiar dacă-mi spui că ești atât de rece,
Cât, faptelor, făptașul mă dorești.

Relevanta disonanță

Ce importanța are ce a fost,
Azi când îți spui că ești fără de vină
Și spui că drumu-ți este-nspre lumină,
Tot căutând un altul mai cu rost?

Îmi e ușor, de-ai vrea, să-ți amintesc
Ce îmi spuneai simțindu-te-mplinită,
Când dezmierdării te-arătai grăbită.
Și îmi șopteai, zburdalnic, "Te iubesc!".

Tu poate chiar ai vrea cu mult mai mult,
Să-ți amintesc ce gesturi, din plăcere,
Cu pântecul săltând sub mângâiere,
Făceai râvnind al clipelor tumult.

Mai știu cum sânii-n palmă tresăreau
Când gura îmi era căutătoare
Și deveneai de-a dreptul temătoare
Că între ei o vreme o să stau.

Opreliști, știi prea bine, nu aveam,
Eram noi doi și-a vieții libertate,
Fără idei de gânduri limitate
În jocul fanteziei ne prindeam.

Mai mult de-atât nu aș mai vrea să-ți spun,
În nici un fel să îți aduc aminte
Că te-ai pierdut în jocuri de cuvinte
Și ai trimis iubirea în surghiun.

Îmi amintiri am totul, mi-au rămas
Idei și vorbe, întâmplări și fapte,
Zi după zi și noapte după noapte,
Dar și concluzii ce ușor s-au tras.

Te-ntreb acum de ce-ar fi relevant
Să vreau trecutul cuiva să explice
Că eu plecând, nimic n-ai vrut a zice,
Dar astăzi spui că eu sunt fluctuant?