Stăpân cu silă

Banu-i stăpân, sclavia înflorește,
Totu-i cu preț și totu-i contra-cost,
Și tot ce-i omenesc și omenește,
Doar prin valoare își mai are rost.

Atâtea boli apar, fără motive,
În chinuri, fără leacuri, unii mor,
Sau întâmplări ce par imperative
Schimbă mereu al vieților decor.

Invidia și ura-i tot mai mare,
Războaiele din mărunțiș pornesc,
A asculta e greu fără răbdare,
Iar a iubi-i cu totul nefiresc.

Lupta e-n toi, iubirea-i dispărută,
Zidită-n zidul unei închisori
Ce se și vrea să fie o redută
Lipsită de trădare și erori.

E-nstăpânit, cu voie, peste toate,
E pus să dea trăirilor plăceri,
Și să arate, orișicui, că poate
S-aducă unui prost aprecieri.

Văzut ca semn de mare prețuire
Nu mai contează cum e prefăcut
Ori denumit, laudativ, iubire
Când neputinței se arată scut.

Hotare pentru el nu mai există,
Are un preț și este pus în preț,
Iar uneori, prin forma-i extremistă
Se face, peste fire, văităreț.

Și-apoi ucide fără nici o milă
Pe cei cel au, pe cei ce nu-l doresc,
Acum că e stăpân îi este silă
De oameni și de neamul omenesc.

Târziu și chiar departe

E prea târziu să îmi doresc să mor,
Nici moartea n-o să-mi fie anonimă,
S-ar dovedi cu totul sinonimă
Ideei că rămân nemuritor.

Acum e totul irațional,
N-am dreptul rătăcirii în răscruce,
M-am obligat să nu trăiesc banal
Scriindu-mi, singur, numele pe cruce.

Îmi este ea și-nsemn și clar motiv
De-a accepta chiar bețele în roate,
Ori efemerul rol decorativ,
Când vreau mai mult și doar puțin se poate.

Nu vreau s-o schimb, nu pot s-o-ntrăinez,
Nici să o las prin văgăuni pierdută,
Cât încă urc spre creste s-o așez
Ca și stindard de cotă absolută.

Consens cu viața nu-mi doresc să am
De-ajunge-a fi cum vrea întreaga lume,
Nici să susțin că cineva-mi e neam
Ca doar așa să am, mințind, renume.

În crezul meu prea multe nu încap,
Și nu încap nicicum alternative,
Nici gânduri ce îmi vin aiurea-n cap
Puse ad-hoc în rol de obiective.

Drumul mi-e drum și mersu-mi este mers,
Nu știe altă formă să aleagă,
Lăsând repere urme de neșters,
Ce-și au povestea lor, mereu întreagă.

Și-i scrisă mult de pașii ce, desculți,
Nu s-au oprit din teama de departe,
Făcându-se, cu anii, tot mai mulți,
M-au depărtat, fără să știu, de moarte.

Lupta de-ntrebări

Ce copac își ține, oare, minte,
Frunzele de vânt împrăștiate?
Cum să-mi știu eu, multele cuvinte
Ce-mprumut, de-atâția ani, sunt date?

Rătăcind pe drumurile șterse
Trec prin anotimpuri înapoi,
Și resimt efectele adverse
Ale multor zile fără ploi.

Ajungând mereu în miez de noapte,
Greu îmi e să mă opresc din mers,
Simt fatal urmarea unor fapte
Ce-au ajuns chiar lacrimă de vers.

Câmp de luptă e întreaga viață
Și-n război e fiecare pas
Când privirea caută prin ceață
Timpul ce trăirii a rămas.

Nu stă nici o floare să gândească
De ajunge fără de polen,
Ori e pusă ea să dăruiască
Chiar și gândul ce-i, cumva, obscen.

Căutând, cu ochii înspre stele,
Văd ce va veni, știind ce-am fost,
Pe urcușuri grele, tot mai grele
Și un vârf de munte avanpost.

Văd, și nu mă tem, când văd, lumina
Prin singurătăți ce n-au cusur,
Asumându-mi, întru totul vina
Ignorării traiului obscur.

Lupta n-are formă definită,
Tot mereu este găsită-n toi,
A ajuns mai mult decât ispită,
E deja-ncadrată la nevoi.

Banalul ca blazon

Nu-s firești cele ce par firești,
Dar reale-s cele anormale,
Cele ce-s numite omenești
Cu răspunsuri și-ntrebări banale.

De trăit pe toate le trăim,
Judecând cu gândul la dorințe,
Nevoind a crede că mințim,
Învoiți cu cioturi de credințe.

Drumu-ntors de e ca cel venit
Nu își lasă urme la vedere
Pare din trecut, nefolosit,
Și uitat prin vise efemere.

Tot așa și gândul e-nțeles
Fără vină dacă-i fără faptă,
Chiar împins de-al minții interes
Ca să-și spună că e ea deșteaptă.

Vorba e și ea cu dublu sens
Și e lance, uneori săgeată
Când, în alergări, pe contrasens
Tocmai ea, pe ea, ca rea se-arată.

În intenții totu-i un aspect
Consacrat de mici sau mari repere,
Care dă nuanța de respect
Ce, mai nou, cel ce-i absurd îl cere.

Adevăru-nseamnă da, sau nu,
Dar acum și el e tras pe sfoară,
Amendat de-al minții vag atu
Că altfel se poate să și moară.

Nefirescu-i tot mai mult firesc,
Chiar trăirea vieții-i virtuală,
Mulți, de dragul urii, se unesc,
Avându-și ura ca blazon spre fală.

Neștiință... nevedere...

Tu zici că știi... că foarte multe vezi,
Dar cum mi-e gându-n plină dimineață,
Când ochii-mi văd a luminării ceață,
Nu știi, sau poate știi ceea ce crezi.

Vrei să accept ceva ce-i ireal,
Cu tot excesul, maxim, de voință,
Să-mi mutilez a viselor credință
Prin evitarea traiului normal.

Zici și susții, idei fără motiv,
Contrare vieții ce o ai dorită,
Punând accent pe-a trupului ispită
Când faptele au rol imperativ.

Te dăruiești, e-adevărat, frumos,
De-ajungi să faci de fapte mari risipă,
Făcându-mă să simt, măcar o clipă,
Că pot s-ajung și-n rai mergând pe jos.

Dar nici atunci nu știi... Ori înțelegi
Ceva ce spui că e-n normalitate
Că mersul drept înspre finalitate
Este fixat între divine legi.

Și-așa-i mereu, un drum cu sens contrar,
Cu neștiința pusă-n loc de seamă,
Făcându-i, tu, exagerat, reclamă,
Sperând că nu-i doar vorbă în zadar.

Ideile-mi sunt țintă, nu reper,
Și calea înspre ea îmi este dreaptă,
Chiar dacă pragul ține loc de treaptă,
Ori pare în zadar sau efemer.

Eu trăiesc... Tu spui mereu că știi
Cum să am idei înspre mai bine,
Dar nu vrei nicicum să-mparți cu mine
Minimele mele bucurii.

Ecou de nou

Nu știu cum, nu știu de unde,

mă îndeamnă o idee,

Să privesc spre orizontul

ce-i acum doar o scânteie,

Printre umbre, printre raze,

așteptarea o grăbesc,

Să se-nfăptuiască seara

când e dat să te-ntâlnesc.

Despre tot ce-nseamnă clipa

știu deja cu amănunte,

Însă tot nu știu pe unde

se va face-a sorții punte,

Când va fi noaptea întreagă,

și apoi întreaga zi

Pentru gânduri, pentru fapte,

vieții sens de-a dărui.

Voi veni pe drum de seară

când vei fi pe drum spre mine,

Dând umbririlor de veste

că n-au cum ne mai reține,

E deja trecut trecutul,

nu-și mai are nici ecou,

Într-al nopții miez fierbinte

orizontul va fi nou.

Deci, grăbește-te și lasă

orice urmă de-ndoială,

În destine întrebarea

e absurdă și banală,

Sunt deja un gând în tine,

și îmi ești deja un gând,

Simți cu totul mângâierea

flăcării ce-i foc arzând.