Seceta e mare pe la sate,
Au ajuns fântânile-nsetate,
Fântânarii n-au ce să mai dreagă,
Nu-s izvoare ce se mai dezleagă.
Viața-n sate-i altfel, nu-i întreagă,
A-nceput din toți să se retragă,
Lipsă-i de băieți, ca și de fete,
Duși, cu grabă, înspre vieți încete.
Dar și-acolo unde sunt li-i sete,
N-au fântâni ci niște robinete,
Iar de dor adună stropi în mână
Nesătui în setea lor păgână.
Dar bătrâna satelor țărână,
Duce dor de apa din fântână,
Și ne vrea-n întoarcere grăbită
Așteptați de casa părăsită.
Din principii lumea e ieșită,
Doarme și e tot mai obosită,
Împărțită-i parcă pe din două,
Dar se minte că e alta, nouă.
Strânge, Doamne, lacrimi, strânge rouă,
Fă din ele apă și când plouă,
Du-o mai degrabă înspre sate,
Du-o spre fântânile secate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu