Întoarcerea-n imperativ

Te-ai pierdut, te-ai rătăcit prin viață...
Despre viitor de mult ți-am scris,
Când, zărind în juru-ți munți de ceață,
Tu plecai, precum ziceai, în vis.

Drumul ți-l voiai cu perspectivă...
Eu degeaba-m spus că nu-ți e clar,
Că te duci, haotic, în derivă,
Și-ți consumi dorințele-n zadar.

Ai plecat și n-am știut de tine,
Doar mi-erai, din când în când, un semn
Ce-l gândeai a fi motiv de bine,
În speranța că-ți va fi îndemn.

Ți-ai impus, ca țel, simpla idee
De-a avea al lumilor motiv
Ce te văd doar altfel ca femeie,
Cu accente pe imperativ.

Azi te regăsesc și amănunte
Se refac din minimul știut,
Învelindu-ți tâmplele cărunte
Cu absurdul lui nebănuit.

Nu-mi vei spune, poate, niciodată
Cât te-ai întrebat de ce-ți lipsesc,
Dar citesc în lacrima-ți bogată
Că-ți revii pe vadul tău firesc.

Urmele nicicând nu se vor șterge,
Ele-n sine au deja destin,
Înainte-ți vor voi s-alerge,
Pe alt drum, haotic, clandestin.

Te-ai pierdut... E cruda constatare
Ce îmi dă trăirilor motiv,
Nu mai am tăceri în așteptare,
Faptele ne vor, imperativ!

Divinul omenesc

Străine-mi sunt dorințele lumești,
Deși nu sunt deloc străin de fapte,
Iar când te simt cum ești și cum trăiești,
Îți scriu , scrisori, mereu în miez de noapte.

În grabă scriu de parcă un motiv
Rămas din vieți ce ni le știm trăite,
Mă face să îți spun, imperativ,
Că prea mergem pe drumuri ocolite.

Departe-s eu, departe ești și tu,
Dar ceva, ce nu știm, ne ține-aproape
Urmând să-l știm când ne va fi atu
Când în trăiri o noapte-o să ne-ngroape.

De-aș spune tot, și asta nu mi-e greu,
Ne-ar fi cu totul viața mai ușoară,
Dar legea-i dată chiar de Dumnezeu,
Și-i minții mele mult superioară.

E dat să fie, cândva, zi de zi,
Să-mi fii motiv de vise și dorințe,
Voindu-ți zorii cei ce vor vesti
Pragul trecut al marii biruințe.

Sânii-ți rotunzi îi văd, parcă-i revăd,
Și-n palme simt eterna lor căldură
Ce-mi sunt, mereu, cum iarăși întrevăd
Îndemn de vers și faptei uvertură.

Și când pe coapse mâna-mi, lunecând
Dă clar răspuns ideii de-ntrebare,
Ce dinspre vieți trecute-ți vine-n gând,
Tu ți-o păstrezi spre alta, următoare.

De-ți spun cumva ce vremuri vor veni,
Nu-ți căuta idei de-mpotrivire,
Din viața ta nu poți prea mult lipsi,
E dreptul tău la pace și iubire.

Lume cu măști

Măști în juru-mi tot mai multe

Chipuri prea puține văd,

Doar ideile oculte

Mă ajută să-ntrevăd,

Cât de mare-i irosirea

Celor ce nu au, dar vor,

Rostul ce-l dă preamărirea

Umbrelor peste decor.

Lumea-i multă, lumea-i mare,

Tot mai mare-i, zi de zi,

Se fac și desfac hotare,

Unii vor a le urni,

Se dă lege după lege,

Ca și cum e ceva nou,

Și-i mai greu a se-nțelege

Ce se vede din birou...

Cât de mică-i buturuga

Nimănui nu-i e știut,

Când scăparea este fuga

Sau pasul pe loc bătut,

De-i în drum e ocolită,

Ori drumul este mutat,

Ca fiind divin menită

Semn că totu-i ruinat.

Timpu-și are și măsură,

Spun cei ce privesc la ceas,

Dând ideii anvergură

Cât să scape de impas,

Însă, când e să-l consume,

Întru propriul interes,

Fac doar vorbe și spun glume

Despre cum n-au de ales.

Unii la comandă uită

Ca să-și aibă clar motiv

De-a numi necunoscută

Trecerea în negativ,

Și așa-și caută forme

Ochelarilor de cal,

Când au șansa să-și transforme

Visele în pas real.

Libertatea e tradusă,

De cei ce vorbesc peltic,

Printr-o vorbă ce e spusă

Când de spus nu au nimic,

Teamă au că îi demască

Că nimic n-au înțeles

Și își pun chipul în mască

De om bun, de om ales.

Dobândă de fugă

De ce tot fugi, mințind, de-al vieții val
Și pui mereu idei în paranteze,
Tot renovând negate ipoteze
Dintr-un trecut ce-l știi a fi real?

Se-ntâmplă multe și te dau de gol,
Vin vești ce vin fiind fără de vină,
Făcând în jurul lor, mereu, lumină,
Lăsând minciuna fără staniol.

Dorințele de-ncerci să ți le-ascunzi
Nu se opresc în umbră de voință,
Se-adună toate-n unica dorință
De-a te vedea că-n lumi de vis pătrunzi.

Chiar dacă plânsul vrei să ți-l oprești,
Plătind minciunii încă o dobândă,
Când nu îți poți avea nici o izbândă
Îți dai motiv durerii omenești.

Nu-mi poți vorbi de vis, de infinit,
Când nu ai cum pleca nicicând departe,
Și nici de vieți de dincolo de moarte,
Cu gândul într-al zilei pas oprit.

Tot ai fugit și tot gândești să fugi
De conotații clar esențiale,
Reverberând în clipele reale
Când verbul a trăi îl tot conjugi.

Cu multe fugi convingeri ți-ai umplut
De-ai și ajuns să ieși la drumul mare
Prin vorbe-n care vrei să ai crezare
Că-ți este adevărul cunoscut.

Însă, în fapt, puținul e real,
Greu adunat și el, și doar în fugă,
Mulat pe vorba ce cuvinte-ndrugă
Banalități cu rol consensual.

Prezent cu rost

Cu rost sunt azi, în viața ta, prezent,
De nu-nțelegi nu vin cu argumente,
Găsește tu idei sau elemente
Și pune-le, așa cum vrei, accent...

Nu-ți povestesc nimic, mă vezi că tac,
Nici referiri nu fac, deloc, la tine,
Te las să crezi ce vrei, că-i rău, ori bine,
Că-ți sunt otravă ori, cu totul, leac.

Tot ce e clar e mult prea greu să vezi,
Îți sunt deja, firesc, intrate-n viață,
Și nu mai vezi doar raze-n nori de ceață,
Clipă de clipă poți avea dovezi.

Al vieții mers îți e cu mult schimbat,
Și liniștea te face a-nțelege
Că mulți, în viața lor, fără de lege
Cu mori de vânt, pe seama ta, se bat.

Ceea ce știu, din vremuri de demult
Sunt sensuri fără șanse de tăgadă,
Dar niciodată steaguri de paradă,
Puse-n tipar de adevăr ocult.

Tu nu-ți aduci aminte, e firesc,
Ce ți-ai avut motiv pentru cuvinte
Ce au știut, spun azi, s-o ia-nainte
Să-mi facă drum, să nu mă rătăcesc.

Firescul bumerang

Tot ce facem înspre noi se-ntoarce,
Totul are preț, mereu plătim,
De speranțe viața brusc ne stoarce
Când, prea mult, uităm de ce trăim.

În balanțe punem, când ne trage
Câte-un semn spre pasul înapoi,
Dovedind că tot mereu ne-atrage
Umbra unei morți ce zace-n noi.

Îndrăznim priviri spre mai departe,
Pașii însă-s mici, ori chiar lipsesc,
Și ne temem tot mai mult de moarte,
Și de cei ce vise-și împlinesc.

Când lovim, pe cel ce ne lovește
Îl găsim ca parte din destin,
El, fără să știe, împlinește
Rolul lui de mesager divin.

Ni se-ntorc și faptele ce-s bune,
Vin la timpul lor, definitor
De-ntâmplări ce vor mereu a pune,
Rătăciții pași la locul lor.

Chiar nimic în umbră nu rămâne,
Toate au efect de bumerang,
Sunt, pe hotărârea lor, stăpâne,
Nu țin cont de nici un fel de rang.

Ocolire în detalii

Deja de mult îmi spun că-mi este dor
De-a te privi simțindu-te-mplinită,
Simțind și eu că visele nu mor
De nu decad în rangul de ispită.

Ispititoare ești, nu pot să neg,
Nici tu nu-ți poți nega-ntru tot făptura,
Când e s-aleg mereu te realeg,
Și caut, înspre tine, scurtătura.

Trupul privindu-ți doritor îl știu
De-a mă simți și de a fi fierbinte
Și-n plină zi, și noaptea, când, târziu
Pornirile ni-s fără de veștminte.

Detaliu-l ocolesc, cumva mă tem
De multele-i trăite argumente
Ce-n amintiri îmi sunt nu doar totem,
Ci și-adevăruri pure, fundamente.

Mă tot complac în vorbe fără sens
Voind a nu-mi ceda fără de luptă,
Când lipsa ta e ca un gol imens
Și mintea de prostii îmi e coruptă.

De dorul tău chiar uit că-ți este dor
De tot firescul nopții nedormite
Când nu-ți dorești să fiu șovăitor
Ca nemurirea să îmi poți promite.