Să ne simțim trăind ca într-un templu,
Privindu-te să știi că te contemplu
În forma ta, de vieți începătoare.
Și să mă simți cu foame și cu sete
De trupul tău, fierbinte, zvâcnitor,
De-al clipei gând, deloc surprinzător
Când mâna-mi ia voinței înainte.
Să stăm așa și să vorbim de toate
Gustu-mi să-l simți, lăsându-mă să gust,
Prin coridorul umed și îngust,
Trăirea unor vise nevisate.
Și-n miez de noapte ochii înspre stele,
Pătrunsă-n profunzimi, să ți-i ridici,
Jurând că n-ai de ce să te dezici
De ruperea absurdelor zăbrele.
În sus, în jos, oricum ți-ar fi mișcarea,
Când gându-și ia repausul firesc,
Să-mi fii speranța visului lumesc
Că în destin ni-i fapta și urmarea.
Menind istorii cum e dată soarta
Prin ce însemni, prin tot ce e să-nsemn,
Să fim mereu simțirilor îndemn,
Uitând eșecul, neputința, cearta...
Acolo-n munți, pe unde nu ne știe
Privirea unor ochi prea-ntrebători,
Expresia fireștii sărbători
Seară de seară să devin, eu, ție,
Și-ntru reala vieții împărțire,
Seară de seară, pe al clipei teasc,
În tine să mă știi și să renasc
Din gândul tău și-a vieții regăsire.
Iubita mea, această vară doare,
Nici nu mai știu de pot să o suport,
Ecranul zilei fix e-n unghiul mort,
Și agățat de razele de soare.
Simt mâinile, zvâcnind, cum se ridică
Spre Ceruri cu instinct de rugăciuni,
Când tu începi să scazi și să aduni,
În calcule ce viața îți complică.
Pământu-ncins e flacără mocnită
Ce dă ideea arderii de tot
Celor ce văd credința un complot
De nu li-i ruga grabnic împlinită.
Pădurile de umbre sunt sărace,
Apar vederii cercetând păreri
Despre trecute și uitate veri
În care umbrei nu avea ce-i face.
Suntem și noi acum loviți de toate,
Tot focul verii pare strâns în noi,
Și tot mai multe planuri și nevoi,
Ne-arată că și mult mai rău se poate.
Fântânile se sărăcesc de ape,
Nu se mai vor la însetare leac,
Vor, de-nsetați, mai repede să scape,
Și, mai ales de cei ce rău le fac.
Tot vin furtuni și plouă cu dezastre,
Și soarele apoi usucă tot,
Când zorii zilei la iveală scot
Esențele nimicniciei noastre.
Puțin mai e, puțin a mai rămas,
În întrebări, căzând, vei vrea a crede,
Simțindu-te, cu totul, în impas
Văzând ce azi nu crezi că se tot vede.
Dezastrul nu va fi ocolitor,
Și nici nu va avea, o clipă, milă,
Îl vei simți în ochii tuturor,
Fiindu-ți, chiar de gând, cumplit de silă.
Nu-i nici o treaptă, nici un fel de prag
Să-ți ai în cale, să îți dea de veste,
Oricât vei vrea, sinistrul rămășag
Să fie fals, eventual poveste.
Spre mai departe n-ai cum să mai vezi,
Ideile-ți sunt doar un nor de ceață
Nici prin minciună n-ai ce să creezi,
Te-ngenunchează propria ta viață.
Elanul clipei, nuanțat extrem,
Ți-a devenit, prin ani și ani, povară,
Că-ți este crucea, de-o refuzi, blestem,
Ce-n miez de noapte visu-ți înfioară.
Mai greu îți este aerul curat,
Pe zi ce trece-l simți cum te apasă,
Dar nu accepți că nu te-ai împăcat
Și încă prea puțin de viață-ți pasă.
Cade continuu faldul prea întins,
Sătul de-a fi absurdului cortină,
Sau drept stindard și, noaptea, rug aprins
Dându-ți iluzii, umbre și lumină.
Puțin mai e, mereu tot mai puțin,
Chiar tu-ți aduci momentul mai aproape,
Și te vei ști, convinsă pe deplin,
Prinsă de val și tulburări de ape.
Drepturi oricâte am pe lume,
Pe unul singur nu-l cedez,
Pot să dispar ca om, ca nume,
Dar el e singurul meu crez.
Nu-l pun în nici o învoială,
În armistițiu ori în pact,
Și nu dau lumii socoteală
Că-l am, identității, act.
Oricărori lumi, firești, oculte,
Nu-l pot lăsa spre cercetări,
E dreptul meu de-a ști mai multe,
Și de a-mi pune întrebări.
N-am nici o bază în părere,
De n-o susțin cu-n argument,
Când n-are altfel de repere
Decât absurdul meu accent.
Dintotdeauna, o chemare
Mi-a arătat că nu-i de-ajuns
Să mă feresc de întrebare,
Temându-mă de-al ei răspuns.
Și-mi e religie în viață,
Cu ea încep, cu ea termin,
Prin ea văd limpede prin ceață
Și pot dezastre să previn.
Orice ar fi, nu se sfârșește
Dorința marilor chemări
Că e firesc, e omenește
Să am noiane de-ntrebări.
Pun întrebări și le voi pune
Clipă de clipă, zi de zi,
Că, sigur, cineva-mi va spune
Ce-nseamnă-a fi sau a nu fi.
Iar, de-i așa, că merg spre moarte,
Las întrebarea ca motiv
Ca cel ce merge mai departe
Să fie interogativ.
În felul ei, elementară,
Nevoie de-ntrebare e,
Chiar dacă ea e și povară,
Eu și acum întreb: De ce?
Învingătorii n-au nicicum măsură
Când în istorii gloria-și așează,
Și ca să-și aibă loc de mare vază
Merg, cu motiv, mai mult pe scurtătură.
Cum lacrima nu pot s-o înțeleagă,
Acuză pe învinși de neputință,
Punând în plângeri multă stăruință,
Când vor pe alții-n cursă să-i atragă.
Doar cei învinși mai au simțirea trează,
Știu granița dintre iubiri și ură,
Și nu-n istorii ci-n literatură
Scriu adevăruri care enervează.
Că tocmai adevărul li-i credință,
Și altceva nu pot să mai aleagă,
Din viața lor nu pot să se retragă
Sau să mimize altfel de voință.
Ei nu suportă fala cea neghioabă
A unora ce dau altfel de veste,
Preferă să-i cunoască prin poveste,
Cei care, despre ei, mereu întreabă.
Cei ce-au învins ajung sătui de toate,
Cu totul, ridicarea lor prin sânge,
Peste destin de oameni se răsfrânge,
Uitând de-nvinși, de drepturi respectate.
Iar dacă vor revolte să-i conteste
Un tribunal al forței, plin de grabă,
Pun alte adevăruri pe tarabă,
Ca pedepsirea, lumea, s-o ateste.
Învinșii însă, dreptul de a plânge
Și-l fac și leac și dor de libertate,
Având puteri de-a crede în dreptate
În lupta lor cu împilări nătânge.
Eu adevărul știu că vi-l zic vouă,
Și-n consecință n-am cum să mă tem
Când m-alungați în ploaie dacă plouă
Ca să mă spăl de-al vorbelor blestem.
Vă tot vorbesc din marea datorie
Ce o avem, ca oameni, orișicând
Să nu ne fie răul bucurie,
Să nu purtăm idei de rău, în gând.
Era, desigur, mult mai bine dacă
În alte vremuri viața mi-o duceam,
Când sabia stătea mai bine-n teacă
Și-alte porniri, spre împliniri, aveam.
Dar sunt aici, nu doar din întâmplare,
Adus de-al conjuncturii tăvălug,
Și nu mă plâng, deși, mi-e clar, mă doare,
Am nervii-nchiriați acestui rug.
Nu am, nu-mi fac iluzia deșartă
Că mulți mă vor iubi pentru ce fac,
Când văd nevolnici ce se iau la ceartă,
Mai totdeauna, doar pentru un fleac.
Mărturisesc, mă limitez într-una,
La gândul spus sub forma unui vers,
Ca nu cumva, dezlănțuind furtuna,
Nebunii să dea foc la univers.
Istoria nu poate fi prea clară,
Rescrisă, după pofte, de lachei,
Când năpustesc spre ea ca și o fiară
Fierbând între instincte și idei.
Sunt prea convins că dogma e o crimă,
Și că iubirea n-are sens prin legi,
Chiar dacă ea tentantă-i, ne reprimă
Dorința de-a fi liberi și întregi.
Din dogme s-a născut atâta ură
Purtată într-un sens și-apoi invers,
Că nu găsesc nici o idee pură,
Toate-s monezi cu față și revers.
Se fac mereu eforturi să se vadă
Blazonul drept fundal de avatar
Și exigențe puse pe fațadă
Acoperind un suflet mic, murdar.
Dezastrele ne fecundează ființa,
Crezând în limitări și în popriri,
Lăsând eratei, la subsol, credința
Ca adăpost în caz de amăgiri.
Nici bunul simț azi nu ne mai convine,
Milostivirea-i faptă de stindard,
Ca totdeauna vorbei să dea bine,
Mascând astfel al simțului retard.
Omul nu-ncape-n DIN, în GOST, în ASA,
El standard este doar în felul lui,
Oricât de diferit îl face rasa,
Ca el, un altul, niciodată nu-i.
Nu mă justific, nici nu am nevoie,
Că sunt asemeni vouă, om de rând,
Sau că vorbesc și uit să vă cer voie,
Dar nu pot să mi-ascund o viață-n gând.
De cum suntem și cum e-acum în țară
Mă simt, oricât nu vreau, dator,
Să spun că vine rău și din afară
Dar și din noi, din fapta tuturor.
În toți e-acum o-mpotrivire dură
Ce piedici pune propășirii ei,
Și-o altă diabolică măsură
A marii închisori pentru idei.
Ideea-i tot ce pururi ne rămâne
Când adevărul este hăcuit,
În contra presiunilor hapsâne
Și-a traiului meschin, nesăbuit.
Vă spun că adevărul enervează,
Dar vă-nțeleg că nu mai suportați
Pe cei ce încă mintea și-o au trează
Iar voi, dormind, de ei vă depărtați.
Sigur mi-ar fi mai bine, mai ușor,
De-aș rumega un surogat de jale,
Sau fals să fiu, pe voia tuturor,
Găsind mereu, mereu o altă cale.
Chiar aș putea, voit, să ocolesc
Orice idee ce pe om îl doare
Și alt concret, frumos, să născocesc,
Un alt Pământ, și Cer, și Soare.
Ar fi ușor nimic, prin vers, să spun
Doar decorând niște trăiri banale,
Eventual să fiu un biet hoinar nebun
Trăind în lumi mereu atemporale.
Ca saltimbancul de saltea fiind,
Sigur m-ar vrea, mai mulți să am statuie
În fața unei case străjuind
Milostivind, în treacăt, o duduie.
Să fiu luxosul clown indiscret
Ce e plătit să laude într-una,
Ar însemna să mor încet, încet,
Făcând un pact nemernic cu minciuna.
Probabil că ar fi justificat
De-o teză a culturii de duzină
În care adevăru-i un păcat
Și-i bună viața doar când e-n rutină.
Și tot probabil spun, n-am cum altfel,
Aș fi găsit ca bun, om bun la toate
De nu aș fi obraznic și rebel
Punând trădării multe bețe-n roate.
Dar țara, și la bine, și la rău,
Nu-i pentru mine simplă teoremă,
Nu e de-ajuns să flutur steagul său
Spunând că nu-i niciunde o problemă.
În țara asta dintre mari răscruci,
Privită de mai toți din interese,
Pusă pe jar, dorită pe butuci,
Trăiesc și simt că nu pot să nu-mi pese.
Ea-mi este faptă și îmi este gând,
De timp prezent și vremuri viitoare,
Și dor îmi e, și lacrimă arzând,
Durerea ei, fiind și-a mea, mă doare.
Ar fi mai bine, sigur mai ușor,
Să fiu acolo, undeva, departe,
Un anonim, un simplu trăitor
Ce-și are țel doar drumul înspre moarte.
În lumea-n care totu-i interes,
Nu am de gând cu ea a mă-nțelege,
Să fiu ce sunt, firește, n-am ales,
Dar nici nu vreau altceva a alege.
